luni, 13 iunie 2016

Vagabondul (18)



Daca ar veni un cutremur, nu i-ar pasa cine sunt, ca sunt multi, buni, veseli si destepti. Nu i-ar pasa de apartamentul acesta probabil interbelic plin de francezi, cativa nemți si mai putine romance. Nu i-ar pasa de tavanul in stil art nouveau sau de candelabrul perfect, nici de spiritul de aici, de masa de la revedere si de galagia vesela, de dezordinea acestui restaurant incognito.



Sforaie baietii si peretii le tin isonul.

Aici s-a mancat bine pui in sos cu biscuiti, orez imbalsamat in 4 arome si salata cu rucola legata cu sos vinegrette. S-a dansat prosteste, dar energic si spiritual pe Macarena si alte melodii mixate de un dj italian. Aici s-a intamplat totul, intr-un apartament cu trecere dintr-o camera in alta, in living-ul ce ar putea fi o capodopera daca cineva l-ar reinventa pe merit. Aici, printre obiecte vechi, prafuite, cu haine, rucsaci, canapele obosite, pahare, oameni, tigari, plastic si spirit tanar, carti si podele scartaietoare, au cantat tacamurile si s-au impletit sufletele.



Doamne, daca n-ar fi femeia, ce haos ar fi pe Pamant! Dar ea exista si nu singura: fara un el, nu e bine.


Dupa toata harmalaia voioasa si de buna intentie, au ramas  in varful patului inghetata si trei oameni, privind cum 4 dimineata se lumineaza, facand alegerea suprema: vanilie, razand ca apucatii si ascultand linistea de dupa furtuna. Cantecul lebedei negre nu mai inceta, iar vagabondul se simtea ca un copil pe care mama l-a infasurat bine in asternuturi, sa ii fie cald si bine, in timp ce inghetata era buna si rece.


S-a trezit in susotelile altei limbi si cand toti au adormit linistiti, cautand in toate un telefon sa-si astearna niste ganduri de-a valma si ele, ceva a inceput sa taraie. A crezut ca e alarma de incendiu, dar cum nimeni nu s-a sinchisit de zgomot, si-a dat seama ca e de-al casei. Si cum sa scoti telefonul de sub francez, fara sa il trezesti? Cu ajutorul mamei naturi care l-a culcat bine in asternuri.

De curand, vagabondul s-a dus din nou la Chalet. Se asternuse acolo ceva moale si placut. Aranjat si primitor, cu lumini difuze si labirint de incaperi, apartamentul i-a indemnat la destainuiri. Vin si pareri, vin  si amintiri, vin si engleza, franceza si romana, vin si iubiri, vin si dorinte.


Mai tarziu, s-au reintors acolo unde s-au cunoscut, aducandu-si aminte de seara in care au inceput sa zboare. In acea seara, in acel loc, s-au adunat patru oameni care se iubesc diferit, care dansează si inteleg totul. Inteleg libertatea, neconditionarea, ce sunt, ca sunt frumosi asa laolaltă, sinceri si cumpatati, veseli si fara prejudecati. Ei inteleg ca s-ar putea oricand indragosti unul de altul, insa stiu ca zarurile au fost aruncate si ca sunt fericiti cu asta. E greu sa faci pe cineva sa inteleaga ca sufletul e capabil de atata iubire pe care nu o tine doar pentru o persoana sau doua, dar ca el stie cine este cea pentru care sa se pastreze curat si loial. I-au trebuit ani si incercari vagabondului sa inteleaga asta. Si i-au trebuit tot ani sa gaseasca oameni ca el, care sa nu isi limiteze cunoasterea si trairile la ceea ce vine din prejudecati si limite. Ii e bine asa, cu sufletul si mintea deschise si nici nu vrea sa fie altfel. Danseaza pe cuvintele "esti o femeie frumoasa".

marți, 26 aprilie 2016

Vagabondul (17)

17... 7... 27... 

"- Gata!" 

In acea noapte a incremenit orasul si daca ar fi fost doar orasul! Tentaculele cristalelor de gheata s-au intins mai departe pana la parinti, pana la munti, in alte flori de piatra si prin alte case. In acea noapte, la -27 de grade afara, lor le-a fost teribil de cald. Sufletele lor obosite si neputincioase umblau sub asternut, in vartejuri. Devenisera parte din obisnuit. Nu mai erau ei, cei doi zburatori. Picasera in namolul ce ramane pe fundul apelor secate. 

Pescarusii agonizau deasupra raului inghetat bocna in cautare de hrana. Vagabondul a cumparat o paine si niste arpacas. Punga de graunte s-a rupt si zorzoane au cazut pe jos, in zapada alba. Oricum nu le interesau pe pasari boabele acelea mici. Bucatile de paine, insa, le-au facut sa vina incet-incet, in rotocoale din ce in ce mai apropiate, spre miezul si coaja care se inaltau in aer si picau, mai apoi, pe pojghita de apa intepenita. Un brad de Craciun parasit pe luciul apei celei lungi si tacute, canale fumegande, oameni fara maini, fara cap, fara picioare sau trup, doar ochi de sub hainele groase, nari ce se lipsesc si plamani ce dor de atata frig: asa era orasul prin care Vagabonul trecea cu sufletul lui gol, cu lacrimile lui calde. 

A iertat totul inca de atunci si a ascuns bine sub haina groasa amintirile ce inundau. Doar ce era frumos; de fapt, nici nu mai tinea minte altceva. 

Vara trecuta, cand s-a intors acasa dupa o lunga calatorie, "mainile calde" facusera curat in camera (cum ii placea lui), pregatisera ceai dulce si o imbratisare cu cei mai cutremuratori fiori ai dragostei. Atunci si-a dat seama ca nu mai exista nimic altceva decat o mare iubire care il leaga de prezent. Trecuse de cea mai mare incercare cu sufletul curat, asa ca mangaierea acelui moment l-a scuturat. A fost ca prima lor atingere. 

"- Sa nu mai pleci niciodata atat de mult timp de langa mine! Nu as mai suporta sa stam departe atata vreme!". "Mainile calde" nu fusese nicicand atat de cu sufletul pe fata, nicicand atat de sensibil, nicicand atat de frumos.

A plans de multe ori cand faceau dragoste. "Mainile calde" nu intelegea de ce. Il intreba, dar vagabondul nu raspundea niciodata. Cata emotie si implinire simtea atunci, cata frica descatusata, cata dorinta de a opri timpul in acel apogeu al vietii, cata iubire imensa care ii sugruma gatul si ii siroia lacrimi sarate pe fata. 

" - Ce frumos esti cand plangi!" i-a spus Vagabondului. "Stiu ca suna ciudat." 

Atunci a plouat cu soare. Licurici cadeau din cer, aurii. Ce minune! Se bucura Pamantul ca erau din nou impreuna si ca se iubeau nesfarsit.

Au fost la mare si un taciune i-a ars talpa. Apa sarata a sapat in rana. S-a jucat cu o umbrela colorata. Au umblat pe plaja inca rece, cu haine de imprumut, cautand o cafea. 

A fost randul "mainilor calde" sa plece. A gasit in pasaport un biletel: "Nu stiu daca ma vei mai gasi aici cand te vei intoarce." Dar l-a gasit acasa, tesandu-si panza ca o Penelopa rabdatoare. Au plecat la munte in ziua urmatoare si s-au iubit in nenumarate randuri. "Operatiunea CR2" au numit acele zile in care au umblat de nebuni in tot orasul sa caute niste baterii pe care nu le-au gasit. Se simtea gustul amar al ruperii, desi se iubeau cu liniste si soare tomnatec pe chipuri.

Cu cateva zile inainte sa inceapa gerul, erau la metrou. Vagabondul a scos telefonul din buzunar si cheile i-au cazut printre cei 5 cm ramasi intre usile ce se inchideau. S-au intors sa le caute, dar nu au mai gasit nimic. Desi in acea zi era soare puternic, iar "mainile calde" se umpluse de raze de soare care ii faceau parul sa "arda" de zambete, peste cateva zile a venit frigul. Nu mai era nevoie de chei.

De atunci, lumini s-au adunat in sufletul vagabondului, lumini si mult frumos despre ce a fost. Au fost fericiti si asta a insemnat totul. De atunci, neguri s-au strans in "mainile calde", neguri pe care le-ar sparge in stele mii daca ar putea.

Patinele au ramas atarnate in cui. Nu au mai reusit sa inceapa gheata impreuna, nici sa calatoreasca toata lumea, asa cum isi doreau. Nici sa aiba o casa in Chanmonix sau un restaurant al lor. Au devenit pamanteni.

E liniste. 1 + 1 nu mai fac 2, dar 7 se tot repeta.