joi, 23 aprilie 2015

Uneori e bine cu tine, in crengile tale care se clatina de vant.


Uneori, e nevoie sa fii singur. Sa nu fii umbra nimanui, soarele, reperul, sa nu fii luat in seama. Uneori e bine sa taci si sa asculti cate vorbe goale... Uneori e bine cu tine, in crengile tale care se clatina de vant. E bine cu ochii inchisi si sa te arda soarele, sa te inegreasca si sa te faca urat la fata. Sa simti ca nadusesti stand pe loc, de la atat puls. Uneori e bine sa stai, sa nu faci nimic, sa nu-ti treaca nimic prin cap decat aerul. Sa-ti controlezi respiratia care te tradeaza ca nu ai adormit. Uneori e bine doar tu cu florile din poienita, cu lutul rosu, cu gazulitele care te gadila si te bazaie. Daca asa e natura, de ce sa te superi? Uneori e bine sa vina si ploaia, sa tune, sa fulgere, sa te ude pana la piele, sa te naclaiasca. De ce sa te superi daca asa e natura? Uneori e bine sa fii pe pamant, dar cu zambetul pe buze. Sa iti taraie greierii, sa te gadile furnicile pe burta, sa te incomodeze un pai uscat si retezat, sa-ti intre crampeie de tarana in piele si sa-ti lase urme. Uneori e bine sa nu vezi nimic si sa auzi mai mult decat inainte. Sa te vezi mic din afara, sa simti ca mainile si picioarele nu mai sunt, ca esti doar tu. Uneori e bine sa nu te cunoasca nimeni. Sa te lase sa fii tu cu ingerii tai. Sa bei ceai de musetel pentru ca musetel deja e un cuvant care iti face bine. E aromat si delicat din litere. Uneori e bine cand rasare soarele si simti ca toata ziua e a ta, ca daca te duci si te asezi cu picioarele goale pe ceva rece, o sa rasari si tu. Uneori e bine sa te simti, sa te privesti, sa iti descoperi noi alunite, in timp ce pasarile ciripesc. Doamne, ce minunat ca ai lasat pasarile pe Pamant! Uneori e bine sa nu mai existe nimic decat tu in universul pe care il urnesti. Sa nu mai trebuiasca nimic. Sa nu mai stii nimic, sa o iei de la inceput, ca un copil. Sa te minunezi de fiecare descoperire primordial, sincer, senin. Uneori e bine sa privesti in gol stelutele de pe apa, sa iti oglindeasca in ochi, sa te faca sa intorci capul. Sa faci unde cu un bat, sa-ti atarne un picior pe mal pe care sa-l balacesti alene, iar pe celalat sa il tii sub tine. Sa faci schimb de picioare la un moment dat, sa nu se supere vreunul din ele. Si sa faci insolatie, sa ai motiv sa mai stai putin cu tine, cat te doare capul si ai frisoane, cat poti sa iti spui filosofille fara sa te mai gandesti ca esti prea metaforic.

Uneori e bine sa fie sarbatoare, sa se auda vase la bucatarie, clinchete de pahare la masa, voci care rad, sa pluteasca odihna peste toti. Sa adie a oameni fericiti. Uneori e bine sa te duci sa faci o hora cu doi miri. Asa se duce viata mai departe. Si tu o privesti de undeva din apropierea ta, pentru ca acolo ti-ai lasat tu sufletul.

Uneori e bine sa adormi pe un alt pamantean si sa nu spui nimic. Sa nu fii umbra nimanui, soarele, reperul, sa nu fii luat in seama.

marți, 14 aprilie 2015

Unde esti, copilarie, cu padurea ta cu tot?

 
 
Am si eu o mare, MARE suparare in mine: se degradeaza padurea. 

Eram zilele acestea acasa si am zis sa trec prin "poienita" unde lumea obisnuia sa se adune in zi de Paste. Nu ca nu ar fi fost spatiu verde din plin prin toate gradinile oamenilor, dar asa le placea lor, sa se mai vada om cu om, sa mai schimbe o carte, o tabla, o minge, un mic, o poveste, o gluma. Toata adunarea avea ceva campenesc in ea, cu sute de oameni adunati laolalta batand maidanul cu fel de fel de activitati. Lasau curat in urma lor pentru ca stiau ca la anul vor veni iar, cel putin asa faceau pana acum cativa ani.
Langa poienita asta, un deal si un teren de fotbal ad hoc se intindea padurea de unde primavara adunam toporasii, iar vara fragii si ciresele amare. In rest, ne bucuram de frumusetea locului: o deplina si simpla amestecatura de copaci si plante, care mai de care mai folositoare pentru boli, vise, nelinisti si neajunsuri. Si multe flori, dar cat de felurite! Nu stiu cat ati copilarit voi cu padurea, dar daca ati facut asta, veti sti ca padurea e un univers tare maret. Cand esti mic, ai impresia ca e infinita, ca nu se mai termina odata cand tu ai obosit, ca e tare greu sa o strabati. Dar e plina de roade si, daca esti harnic si cunoscator, o poti strabate pentru a culege, pentru a te adapa, pentru a invata respectul si echilibrul. E minunata si luptatoare! Ce as mai da acum sa fiu iar mica in imensul ei!

Si aici vine treaba care imi seaca mie sufletul: padurea asta a copilariei, atat de binevoitoare si darnica, aproape ca nu mai e. Defrisata, rupta, calcata in picioare si in toporisti, daramata si abandonata, arsa si cotropita de maracinis mai e si un inceput de groapa de gunoi. Ahhhh! Nu stiti ce doare. De pe marginea ei ascultam pasarile, din interiorul ei inca priveam palcuri de sute de toporasi albi si violeti si ma gandeam cata putere mai are cu acestea toate sa renasca. Incercam sa imi imaginez ca Romania Pitoreasca este si despre Comarnicul meu, cu padurile lui in triluri si in parfumuri calde. Incercam sa imi imaginez haiducii si femeile in opinci, fluierand pe sub frunzele-i. Stiu sigur ca a fost asa: le simt pasii si urmele pe acolo. A fost tare frumos candva, de fapt am citit asta de curand intr-o carte autobiografica a orasului Comarnic. Nu stiti ce imbogatire simtiti daca va cititi istoria locului! Si acum ce simt? Greu, mult greu. 


N-a fost ideea mea, dar poate ca ar fi fost bine sa luam gunoaiele de acolo sa le ducem in fata primariei. Si ce daca nu se ocupa ei? Ei se ocupa de comunitate. Da, e trist faptul ca oamenii nu mai stiu sa respecte ceea ce stiau pana acum, dar nici primarul nu pare a fi responsabil de comunitate. Nu am eu idei de conducere si politicesti, dar daca as fi in locul lui, as strabate dealurile acestea frumoase, as cerceta padurile, raurile, as vorbi cu oamenii si le-as spune cum sa-si pastreze traditii, gradini, curatenie. I-as incuraja sa isi faca abonament la masina care ridica gunoiul, sa planteze copaci, sa nu mai fure!!! Da, stiu cel putin un exemplu de om care a trait de cand ma stiu eu pe pamantul asta din furat de lemne. Oameni urati tare la suflet. Si, de fapt, ce zic eu aici, ca padurea asta a fost vanduta unui strain, se vorbeste prin "vecini". Si nici primar nu mai avem. Asadar?

joi, 2 aprilie 2015

Vagabondul (16)


In fiecare dimineata, in balcon ganguresc porumbeii orasului. E sunetul diminetii, cu cel al liftului, cu cel al espressorului si cu cel al soarelui care rasare in termopane. Porumbeii aduc vesti bune. Seara se roaga pentru pace si pacea vine dimineata si falfaie din aripi. Se trezeste sa deschida fereastra si vede blocuri ca o mare gri presarata cu aur si pasari; seara - antene, apusuri si stoluri.

Odata cu aer proaspat, in camera intra si vesti pasaresti. Se construiesc cuiburi chiar in balcon. Sunt acolo un brad chelit de la Craciun, flori cutezatoare in ghivece mari, un butoi, niste borcane, un uscator de rufe si niste turturele. Si loc, si fire de impletit pentru cuibul inceput odata cu Buna Vestire. E sunetul care i-a lipsit peste iarna... "Sa nu afle tata!"

- Au facut ou porumbeii. Sa nu afle tata! 

- Da' de ce?

- Pai le ia ouale si le arunca.

E martie si florile se opresc sa mai hiberneze. Au mocnit destul, ascunzandu-se in amorteala. Se grabeste de la munca deoarece i-a venit ideea sa picteze un tablou cu lalele. Cumpara pentru "mainile calde" cate un buchet in fiecare saptamana: mereu 5 albe si 2 mov. De vreo saptamana instalase sevaletul si tot astepta momentul acela in care va exploda daca nu va ordona pensulelor sa zboare ca porumbeii. Intr-o ora si jumatate a terminat tabloul. Umbros putin, cu o picatura de soare pe o petala. Lucrase cu asa ardoare, copilaros, neslefuit, aducand a Van Gogh in dezordine si lipsa de tehnica. Isi iubea creatia si o privea cu mandrie. Abia astepta sa vina "mainile calde" acasa sa vada tot. Astepta momentul facandu-se ca citeste din "Scrisorar" in pat, nepasator si nestiutor. 

- Uuuu... Ia uite ce a facut el aici! Ha, ce frumos a iesit! 

Rade cu gura, cu ochii, cu mainile. Ce multumire ca ii place!

- Sa ii arati si lui tata! Tata, dupa ce mananci, sa vii sa vezi ceva!

"Sa nu afle tata!"...

- Bai... ce ai facut tu aici? Pai daca te pricepi asa bine, sa imi zici sa iti mai dau panze! Am o gramada.

Vagabondul zambeste multumit, rosind putin. I-a placut lui "tata", pictor renumit in orasul asta mare. "Inseamna ca sunt pe drumul cel bun."

- Stii ce a facut tata? Nu mai avem ce gati la cina: a luat oul porumbeilor din cuib. Rade usor, dar stie ca nu a reusit o gluma cu asta. Si mai stie ca umbrele care incep sa se vada pe chipul din fata sa nu vor disparea.

....

A aflat tata... Amar e gustul unui ou stramutat! 

Nu o sa mai auda porumbeii dimineata, dar nu e asta... Nu o sa mai fie puiul! Au construit o casa pentru el, au muncit patru aripi si doua pliscuri pentru asta zi de zi. Au impletit la casuta aceea cu atata dragoste si cu atata naturalete, cu "buna vestire" cu tot. Dar tata a aflat si oul nu mai e. Nici nu vrea sa stie ce s-a intamplat cu el. Isi imagineaza doar un pui in acel ou trimis departe de parintii lui. AMAR! Isi aduce aminte de puii cazuti din cuiburi, de cand era mic si ii gasea pe poteci sau prin iarba. Ce rozalii si fara puf erau, ce vinisoare violete se vedeau de sub pielea stravezie, ce ochi bulbucati si acoperiti cu pleoape, ce urati erau! Nu stia ce sentiment il incerca atunci cand ii descoperea: de admiratie, de repulsie, de mila. Stia doar ca il cuprindea o tristete imensa cu gust de amar. Aflase ca, odata cazut din cuib, puiul nu mai putea fi salvat de pasarea parinte. Murea in iarba neajutorat. Nu putea face nimic. Absolut nimic. Lasa fiinta acea mica, urata, sa moara. De unde zbor?

A aflat tata...