joi, 27 februarie 2014

Pledoarie pentru mersul pe jos


Pipera. Ora 17: 35. Imi fac loc printre trebaluti. La gura de metrou sunt munti de flori, martisoare, de sezon. Azi facem Aviatorilor - Unirii. Trebuie sa imi cumpar ceva de incaltat, hibrid de domnisoara sportiva. Ieri am fost in recunoastere si oricum mi-e cam dor de traseu. De obicei, merg de la Universitate pana la Gorjului. Fac cam 90 de minute, dar e asa lung de la Eroilor la Politehnica de mi se lungesc si mie urechile uneori. Cand stateam in Dristor ma prelungeam de la Romana la Piata Ramnicu Sarat. Oriunde as sta, planul meu ar fi sa imi gasesc un traseu de mers pe jos. Imi place, imi limpezeste mintea si sufletul, ma curata, ma inveseleste. Ajung acasa floricica. Nu ma scoate nimeni din ale mele, se stie. Fara aceasta portie, sunt buna de nimic. Fix. A devenit parte din mine: fara nu se poate. Toata treaba asta m-a facut ca acum sa gandesc in timpi si trasee de mers pe jos, nu in timpi si trasee de metrou.

Dimineata o incep, daca nu de 5 ori pe saptamana, macare de 4 ori, cu vreo 50 de minute de gimnastica. Am aproape un an vechime de acum, fara cei din liceu, cand m-am initiat intr-ale troznitului de incheieturi, cu alti bazdaci in cap. 

Fac astea pentru a ajuta si eu natura, ca ea nu poate duce in spate toata sanatatea mea materiala si nu. Am spus si contui sa spun si altora, nu pentru a zice ca "io-s tare, ca-s diferita" sau cum mai cred ei, ci pentru a arata ca exista si un alt fel de a trai. In plus, nu costa nimic pe nimeni. Nici macar nu fac reclama, poate doar trotuarelor. E afara, unde ciripesc si pasarele, trec si oameni. M-am gandit si eu ca respir toate gazele de esapament si ascult paraiala masinilor, dar cred ca mi-e mai bine asa decat intr-un spatiu inchis, tragand de lei, gheparzi, hiene, adica "fiare" la un loc.  

Pauza mea cu mine, in care ma cert, zambesc, visez, fac planuri, ma linistesc, ma bucur uitandu-ma in jur, mirosind flori, iarba, zapada. Imi adun povestile, nascocesc idei, mai vad ce e nou, mai popoesc. Toate ca toate, dar daca am de ajuns undeva, eu fac programul in functie de mersul pe jos. Mie mi-e bine asa, chiar daca au fost si mirati pe langa mine, si neintelegatori, si incurajatori. Eu, pe picioarele mele. Iar sus, pe munte, plamanii mei nu zac.

Unii zic ca as trai mai mult cu vreun an sau doi pentru trebsoara asta, eu zic ca, daca ma aciuez pe langa o padure, o sa adaug cel putin 20. Imi iau si caine. Si privesc la stele. Visez, cum am spus. Dar nu vreau sa adaug mai mult, nici sa arat cu degetul, intelegeti voi ce vi se potriveste. :)

miercuri, 19 februarie 2014

Inspre Caltun

Mhaaaiii... am fost iar pe munte. Si cand te gandesti ca eu trebuia sa ajung acasa la parinti sa stau cu ei la caldurici.

Sa o luam de la capatul cel bun, cu ce-i mai bun de pus la poveste.

Soimaru-i de vina, va spun eu. Ma suna miercuri sa venim la ziua Anisoarei fara doar si poate si ma roaga cu marea si cu sarea sa ma conving pe mine si pe zambalici de cat de puse la punct sunt toate. Fac mare bucurie cand spun "da" si iata-ne strangand din nou bagajul cu lipsuri. Cumparam de-ale gurii, cam multe si de data asta, iar vineri seara ne strangem sa ciocnim niste tuica de Comarnic cu tot cu Ionut. De la o tuica ajungem la o ciuperca, iar de aici nu mai e mult si il adjudecam si pe Ionut la planul nostru. Noroc cu potriveala de numere, ca altfel il luam pe munte in camesa, pantofi si palton.

Si fugim spre Transfagarasan, dar ce fugim! Mi-e putin teama la viraje, dar ascund bine treaba asta. Cu raul de masina nu imi mai iese, insa. Ne place luna aceea plina si cerul acela semintunecat care se schimba la fata neintrerupt. Ajungem pe-noptat, ne completam numarul si plecam inspre stana. Ninge, fosneste, se aud glasurile si pasii nostri linistitor. In fata ni se deschide valea, iar in capat Laitelul ce se inalta albit si fugarit de nori. Ce falnic e alintatul acesta! Ne calauzeste luna si ninge peste noi. Sunt atenta la pasi, mi-e cald, mi-e straniu, mi-e liniste, dar tot nu ma duce de nas iarna asta. Stiu sigur ca vine primavara. O miros in fiecare coltisor. 

Se face focul in stana si ne acopera fumul. Bag seama ca nu prea vrea pe cos, ii place mai mult cu noi. Pentru unii incepe sfaraiala,  pentru altii sforaiala. Eu aleg o saltea rece si ma conving sa dorm. Tudor ma convinge cu o pufoaica si cu pantaloni caldurosi, asta dupa ce ne daduse si un sac de dormit mai acatarii, dar parca tot nu se face cald. Ma sucesc, ma invartesc, dau jos pufoaica si o pun la spate, dau jos si strampii sa nu opreasca circulatia, pun sosetele de lana de la mama si ma inchid etans, lucrand la psihicul meu sa produca ceva calorimetric. Intr-un final, vine si sobita langa mine si deja atmosfera se schimba, dar tot nu reusesc sa adorm pana spre 6 dimineata cand ma podideste oboseala si un somn dulce incepe sa ma gadile.



Cu plecatul pe traseu, dupa ce toata suflarea face ochi, o sucim pana pe la 1 dupa masa, dar ce atata tocmeala? Hotarat: incepem urcusul spre Caltun. E cald, e soare, urcam padurea, urcam povarnisurile, dam de rau care are gust de zapada topita, de apa vie, cruda, reavana, de pamant si verdeata. Luam si noi la pachet si continuam sa urcam pe dare de skiuri, calcand pe urmele pasilor celui dintai. Privesc in spate: Piscul Negru e smantanit. Imi intra zapada in bocanci, ma afund pana dupa genunchi, ma opintesc, ma ridic, iar ma scufund, iar urc. Ma opresc si privesc in spate. Ce nebuni sunt muntii astia! O dara subtire si lunga, de un alb stralucitor, se contureaza pe muntele de fata mea. Un firicel pe care urcam noi. Vantul sculpteaza forme pe care le-am vazut in fotografii, dar reale sunt altfel. Totul e alb, lumina e galbuie. Se face frig, picioarele imi ingheata. Alunec.

- Eu nu mai pot sa urc.

- Ba poti!

- Ba nu pot. 

- Scoate pioletul si infige-l in zapada! Apoi paseste. Totul in 2 timpi.

Nu stiu cum imi ies mie timpii, cert e ca inaintez mai usor. Alunec, dar ma sprijin si reusesc sa continui. Zapada asta inghetata e strasnica. Tudor ma lasa prima, poate ca are incredere in mine. Se duce dupa Ionut, care o ia la vale, mai jos: ii pune coltarii. Eu imi vad de drumul meu si incerc sa aleg pe unde sa pun piciorul si sa infig pioletul. Nu am pic de experienta cu ustensila asta, asa ca ma gandesc sa il folosesc ca pe un baston. E greu sa incepi zapada, dar nu pe cat as fi crezut. Mai greu e cu picioarele mele care sunt bocna. Lovesc cu ele in pietre, sa se dezmorteaza. Verific daca se sparg… inca nu. Sus bate vantul tare. Desi credeam ca gata, ies in sa, pare ca mai e de mers cel putin 40 de minute, plus inca vreo ora sa ies sa vad Strunga Dracului si Negoiul. Ma gandesc ce sa fac: as putea merge mai departe, dar mi-e teama de degeraturi. Restul lumii e in urma si imi dau seama ca, oarecum, de mine depinde tot ce va urma. Vreau sa merg mai departe, dar nu vreau sa manii natura. Stratul de dedesubt nu pare a fi primejdios, desi Tudor imi arata pe versantul de cealalta parte urmele unei avalanse. Simt, insa, acel semn al naturii care imi spune, linistit, ca inca nu e timpul. 



- Eu ma intorc. Am inghetat prea tare, spun lui Tudor cand ma ajunge din urma.

- Da, am plecat cam tarziu de la cabana si mai e ceva de urcat. 

Ma bucura daruirea lui muntelui, naturii, faptul ca nu exagereaza, ca intelege fara sa ceara explicatii. Stie ca vreau sa ajung sus, dar intelege decizia mea.

- Ne intoarcem!

Ajungem din urma pe ceilalti 3 combatanti, iar de aici incepe distractia: ne dam drumul la vale pe zapada. Chiote, piolet pe post de carma si du-te saniuta, du-te! Soarele e la asfintit, picioarele incep sa se incalzeasca. Ratacitorul ma ajunge din urma sa imi stampere necazul, se aseaza in zapada si ma cheama din priviri. Ma duc, nu pot sa ma abtin. Si ii dam naturii din caldura noastra. Zambim. 


Nemancata de dimineata, cu cativa stropi de apa in gatlej, ma intorc linistita si fara nicio dorinta de mai mult. As vrea un pat cald si moale, dar e buna si o stana rece cu foc de lemn uscat. Ne perpelim pe langa foc cu randul, uscam sosete la rotisor, bocancii ii atarnam pe caramizi, punem la oala de supe chimice, postim o sticla cu vin si incepe veselia. Facem cateva poze cu stele, in timp ce carnurile sfaraie iar. Cantam de zi de nastere, facem poze cu castronul de tabla, povestim, primim randul doi de gasca, cantam iar. Din pacate, oala lui Tudor  sufera dupa aventura in jar si asta il cam necajeste. Necajita sunt si eu de rezultatul “anchetei”, dar ma duc la culcare, lasand ca somnul sa fie un sfesnic bun.

Noaptea e cu nabadai, dar lasam intr-un ungher ce nu-i de asternut naturii. Ne trezim vreo trei pe la 7, dar plecam doar doi sa prindem primele raze ale soarelui de pe traseu. Laitelul ni se deschide cu tot sufletul lui cald. Ne bucuram cu el de dimineata calda. Pe varf pare a fi vantureala, doar a vuit vantul toata noaptea. Soarele, insa, il face mai domol. 


Ne intoarcem si ne asezam la povesti pe banca ce a servit drept pat azi noapte indraznetului. Privim norii care se tot schimba, gasim forme in ei, lasam timpul sa treaca lin si cu folos. Fabiana se aseaza la soare si zambeste naturii. Se rostogoleste, zareste o brandusa, isi bea cafeaua, fumeaza o tigara, ni se alatura, pleaca iar, zambeste din nou. Se bucura. 

Facem bagajele si curatenie, dupa care ne strangem pe prispa la povesti. Zaresc un fluture dezmortit pe prag si il impartasesc. Tragem de noi, de timp, de soarele de sus care ne imbratiseaza. N-am mai pleca. Ramanem vreo 4, "de-ai casei". Am un chef nebun sa sar in zapada si ii iau pe baieti la sincron. Se incinge o destrabalare frumoasa si copilaroasa care face cinste locului si noua. 


- Suntem liberi, aud din zapada, in timp ce ne dam de-a rostogolul. Ne batem cu bulgari, se face si concurs de nimerit banca, ne fotografiem, ne spunem taine. Baietii se dezbraca la bustul gol si imi fac galerie, dar nu ma las convinsa. Ii las pe ei sa isi faca numarul. Suntem copii maturi, dar stim sa ne bucuram.

Plecam de mana, o luam pe ocolite. Erik ma tranteste in zapada cu tot cu sac si cu tot cu dragul nestavilit pe care il avem in noi. 

La final, mi se spune ca sunt mai buna pe munte decat altii si, din mandrie, raspund:

- Da, stiu ca sunt. 

Ma rusinez acum de raspunsul meu luat de val. Nu, cu totii suntem buni in felul nostru, chiar daca nu suntem primii in sirul ce urca muntele. 

E primavara, e soare, o simt in nari, in pavilioanele urechilor, pe sub gene, in maini. Si pasarile-mi canta delicat. O astept. Va fi inca una frumoasa. 


miercuri, 12 februarie 2014

Maroc (3)

Ziua 6 : 

Pe la 3 noaptea scriam. Dimineata, mi-am realuat gandurile, dar le-am pierdut pe toate. Copil amarat putin, dar trece.

Azi am dejunat tot la terasa infrigurata. Fata care ne-a strans masa, ne-a dat sa citim un bilet in engleza:



Asta m-a pus pe ganduri; ne intrebam ce puteam face. Din pacate, ne-am dat seama ca nu aveam ce, mai ales ca nu stiam ce era in spatele unei astfel de povesti. Sper, totusi, ca isi va putea lua zborul la un moment dat.




De acolo de sus, laudat fie copacul, cei de la hotel ne promisesera o vedere panoramica de milioane. Noi am vazut o panorama de antene. Fiecare casa are 4-5. Va inchipuiti un oras plin ochi cu ziduri, parabolice si oameni, prea multe din fiecare. Impreuna cu ghidul (cu acte in regula, de asta data) am pornit prin Medina: o fortareata cu miazme nu prea prietenoase si strazi murdare, dar cu oameni parca mai deschisi la infatisare. Din pacate, sufletul e neschimbat - sunt la fel de rai si posomorati. Tot tarabe si aici, tot magazine saracacioase, tot restaurante certate cu igiena si scumpe. Cele mai inguste stradute si usi de lemn fereacate cu zavoare. Vineri e zi de rugaciune importanta la ei, asa ca barbatii dispar de pe strazi, ca si cand ai da pauza unei melodii. Imediat se umple la loc si incepe forfota.











Am fost sa vedem doua vopsitorii de piele, ca turistii asa. Acest lucru nu m-a incantat prea tare: mi-ar fi placut sa vad mai mult, cu totul altceva. In plus, spre "necazul" meu, am reusit sa obtinem si un tur intr-unul din ateliere. Toata treaba a costat 10 euro de persoana si ceva greturi adunate. Mizeria si mirosurile proliferau. Am mers printre toate caldarile lor pline de substante dubioase, am intrat in toate coltisoarele muncii lor, in rusinea lor si am plecat cu mine mai mica.


















- Asta ne arata cat de josnici suntem ca oameni, mi-a spus Erik cand priveam de deasupra o astfel de vopsitorie. Si cred ca asa era.

Am mai zabovit un pic prin Fes, am dat pe o masa cu salata, cartofi prajiti si oua ochiuri 11 euro de caciula si am plecat. Jecmaneala. Noroc ca nu mai stam aici. Tintim spre Essaoueira de acum.



Ziua 7

Azi am pornit spre aa... Casablanca? Nu! Rabat? Nu. Essaouira? Inca nu. Daaa... Marrakech. Civilizatie, autostrada. Ieeeii !! Din nou, totul se schimba vizibil. Cu cat ne apropiem de punctul marcat cu rosu pe harta, pielea oamenilor e mai neagra, pamanturile mai rosii. Deja ma simt altfel, vazand lucruri care arata cum le stiu de pe continentul nostru. Oprim de cateva ori bune pe la benzinarii si puncte de servicii si ne chinuim sa instalam un navigator pe tableta, dar nu vrea si pace, asa ca tot cu Google Maps ne facem cale. Bun ce-o fi, cum zice blondinul. Filmez in treacat, privesc la pamantul in nuante de rosu cu galben, portocaliu cu negru, la cerul albastru si soarele zapauc, ascultam muzici faine, prindem apusul cu munti indeparati si ajungem in Marakechul plin de luminite. De la intrare, imi dau seama ca aici imi place. Tot un haos in trafic, scutere mii care merg anapoda, nimeni nu se asigura, nimeni nu semnalizeaza, toti claxoneaza, abia respecta semafoarele, oamenii trec neregulamentar, de fapt, ce e acela "regulamentar"? Si cand te gandesti ca noi era sa incasam iar amenda pentru depasire de viteza pe autostrada! Au si Mc., spre mirarea mea, ocazie cu care zaresc si eu primii copii frumosi si oameni imbracati cam ca la noi. Parul oamenilor devine mai cret, lumea mai civilizata. 

Am facut chek-in-ul pe fuga, in strada, in fata unui hotel de 5 stele. Aveam nevoie de internetul lui, nu ca ne-am fi permis noi o sedere asa luxoasa. Riad Shaloma e sortitul si il recomand, desi e la mama naibii intr-o intortochere de nedescris in Medina orasului. O iei pe stradute, Dumnezeu stie cum, dar cand ajungi, iti zboara ici oboseala, colo nemultumirile. 200 dirhami au fost pentru a urmari un taximetrist care nu stia unde ne duce, iar 230 pentru o camera la hotel. Taximetristii de la noi sunt parfum, va zic eu!

Pentru a sti cum sa ajungem la hotel, Erik, plecat in recunoastere, l-a luat amanet pe receptionist vreo jumatate de ora. Masina, cu tot cu chei, am lasat-o intr-o parcare aflata la mama naibii, dar fie ce-o fi! Speram sa nu ramanem cu ochii in soare. 

Cum am ajuns, ne-am tolanit pe canapelele din terasa. Si ce bijuterie de arhitectura : un fel de casa boiereasca cu mai multe caturi si culoare ce dau intr-o curte interioara. Totul curat... in sfarsit! Nu mai mirosim a praf in seara asta... uimire! Toti pornim dispozitivele de tinut legatura cu cei de acasa si palavragim ca niste cibernauti ce suntem. Mancarea buna, vesela curata, liniste. Imi pun inima la loc. Un dus, ahhh… ce dus cu patru picioare si somn de voie in cearsafuri albe, langa baietul drag. Ce poate fi mai frumos?

Acum e dimineata, Erik se mataie de rasfat mai ceva decat o pisica. N-as mai pleca de aici, dar om vedea ce ne mai asteapta si azi. 

Ziua 8
  

Ne-am trezit bine dispusi. Somnul bun face multe. Micul dejun a fost cu clatite calde. Am pornit sa descoperim Marrakech-ul, printre ziduri si tarabe, cu lumini jucause si fum de scutere. Te amesteci cu ele si te rogi sa nu te doboare vreunul. Ca peste tot, oamenii astia vand... de toate. Te intrebi cine mai cumpara. Un nene ne ia cu el sa ne arate drumul spre piata lor centrala, Jamaa el Fna (Piata Nebunilor). Sigur vrea de la noi ceva, dar ne asigura ca piata e in drumul lui spre munca. Mda... si marmota... Bineinteles ca locul lui de munca e tot un magazin. Ne invita la un ceai si ne face mici cadouri, apoi incepe sa ne arate tot felul de lucrusoare: parfumuri si antiperspirante sub forma de sapun, ceaiuri, sare contra racelilor care il face pe Erik sa lacrimeze ca o domnita indurerata, plante care se folosesc in loc de scobitori, rozete ceramice pe post de roseata pentru buze si tot felul. Baniii... vai de noi... ce de bani! Cea mai mare teapa pe care o puteam lua. Parca ne-a luat cineva mintile. Am lasat acolo 800 dirhami, adica vreo 80 de euro pe o plasuta de ceaiuri, un pic de sare lacrimogena si vreo 2-4 sapunuri. Si acum ma intreb cum am putut, nenica, sa plecam cu gura ferecata!?

Cu toate astea, starea noastra e buna, asa ca mai facem cateva achizitii pentru noi si prieteni, dupa care ne continuam pepriplul printre tarabe, oameni, marfuri. Ajungem in piata mare si bem un ceai la terasa, urmarind niste baietani facand acrobatii in strada si fugind mancand pamantul. Apoi coboram in Babilon. Piata e plina de femei ce picteaza cu Hena mainile fetelor, promitandu-le un viitor frumos, de vanzatori de produse naturiste, sucuri, tot felul de oameni care vor sa te atraga cu cate ceva. Un nene aduna in jurul lui zeci de oameni pentru un numar cu un pahar cu apa si un ou pentru care face mare tam-tam dar, cum nu mai termina cu palavrageala, nu il vedem pana la final.




Tot aici sunt renumitii oameni cu serpi care danseaza; pentru mine, multi serpi laolalta care nu fac nimic. Le-or fi dat si lor hasis, asa stau de cuminti. Un nene plin de clopote si talangute vine si se scalambaie in fata noastra, bineinteles ca nu pe gratis. Pe bani sunt si pozele pe care vrem sa le facem, asa ca  ori suntem sireti, ori ne resemnam si plecam. Mai nene, dar e cineva care munceste cinstit in tara asta? Cineva care sa nu ceara novele pentru ca iti da o informatie? Cineva cu buna vointa si atat? 




Mananc niste spaghete la margine de piata, lucru care ma incanta maxim si sunt tare multumita de bune ce sunt. Facem cale intoarsa la hotel sa ne odihnim, dupa care hotaram sa o mai luam putin la pas ca de maine, iar la drum. Nu mai gasim palatele deschise, asa ca urmam cam acelasi intinerariu de mai 'nainte - Marrakech-ul nu e un oras in care sa poti vedea prea multe in zona veche. Partea noua a orasului, in schimb, e foarte civilizata, cu vile, strazi largi si curate, parcuri, palmieri... da, da... ne place.Noi nu ajungem pe acolo, dar ne multumim sa o zarim din masina. Cina-i buna, povestile si glumitele curg, dar mai vine vremea sa ne si retragem la cuiburile noastre. Ne hlizim de zguduim hotelul din temelii uitandu-ne la filmulete pe youtube, dupa care somn, fratica.





Ziua 9

Dimineata urmeaza o mica tura de palat si muzeu, loc in care ma simt putin sinistru, strabatand culoarele intunecate, aievea luminita de mici ferestruici ce dau spre cer.



Check out si drum indicat gresit de GPS (acum avem si din acesta). Dar ce bine, ca uite asa am ajuns pe un drum ce hoinareste prin adevarata Africa, asa cum mi-o imaginam, cu casute din chirpici, cu copii mergand kilometri pe jos sau pe biciclete la scoala, cutiute de chibrituri cu ferestre mici in pustietati, palcuri de verdeata, desertul in devenire. Un tuareg transporta un copil dormind pe un magar cu poveri. Moment de neuitat, o imagine din alt film. Pe margine se aliniaza ateliere de fierarie si masini vechi, maslini si alti pomi frumosi. Noi ne oprim sa cumparam mandarine, 2 kg cu 9 dirhami, minune pe pamant. Atlasii sunt in departare, ascunsi de nori.

Aahh... Essaouira e o mica bijuterie. Alb albastriu, un port plin cu barci de lemn leganate de vant si cu pescarusi, cu pesti pe tarabe si apus frumos, cu stancarii de care se spulbera apa, cu miros umed de balta plina cu pesti. Atlanticul e in splendoare. Apusul mangaie chipurile noastre, sarutul e moale, pana in adancurile sufletului, mancarea se lasa asteptata. Nu ma mai gandesc la nota pentru ca gasim bere si ne veselim. Hotelul e undeva in labirint si pare un mic cuibusor de nebunii. Sunt in port si porturile imi plac mult. Sclipirile pe apa sunt aurii, pescarusii sunt aliniati, lumea se plimba pe margine de ocean, pisicile zac sau miauna de foame, lumea trebaluieste.





Baietii au iesit in seara asta in oras, la o cantare. Eu fac dus si ma apuc de scris, putin sucarita. Mofturoasa mai sunt si eu uneori, dar nu strica. De acum, mai e putin si ne intoarcem. Vreau si nu. Finalurile, de obicei, sunt cele mai frumoase...