miercuri, 22 ianuarie 2014

Seara de jazz la Beat Bar Umanist

"Mai fratilor, nu stiti ce-ati pierdut!", imi ziceam aseara in gand. Noi ne-am straduit pentru mai multi, dar am ramas tot doi. La drept vorbind, nici nu era loc de prea multa lume in acel barulet pricinuit de cantarea de jazz.

Noi ne-am dus sa il vedem pe Mihai. Auzisem despre saxofonul lui si imi era dor, dar ce dor, de un concert din acesta, “cozi”.

Pai uite ca am plecat cu harti de data asta, nici nu am mers mult si am ajuns la tanc. Toata treaba trebuia servita cu un vin rose, asa ca l-am adjudecat si ne-am asternut pe ascultat. Beat Bar Umanist e un fel de garsoniera cu scaune vopsite in culori, din lemn sa fie special. Are afise pe pereti, niste picturi si fotografii, unele cu iz desuchet, altele de neinteles, altele la obiect. Sau subiect. Chestia e ca imi place ca e mic, cum imi imaginam. Asa tare mi-am dorit sa fie “asa” ca a si fost “asa”.


Pai sa va zic. Intr-o camera de vreo 3 pe 4, sa zic, incap cateva mese, mai multicele scaune decat mese si oameni de tot soiul. Era acolo o domnita spirituala, incurajatoare, ce aducea cu Amy Winehouse, imbracata cu o bluza cu imprimeu de leopard. “Domnita Leopard”, i-am zis. Cu iz de dama de companie, dar nu musai. La aceeasi masa, un domn cu barba lunga si sura, mai mult alba, impartita pe din doua, cu care domnita Leopard se comporta din cale-afara de familiar. Uneori imi parea ca flirtau. Mai era “mafiotul”, chiar vreo doi, cu esarfe ca la italieni, cu costume ponosite, cu serviete astenute la picioare. Inca o doamna fumatoare, cam trecuta, imbracata mai casnic, cunostinta de-a cantatorilor si inca un domn boem cu par lung, incaruntit, strans hipstereste intr-o coada. Ai fi zis ca acolo e masa pictorilor si nu era numai parerea mea. Intr-un alt colt, un ins pe la vreo 50, cu barbita cumintica, maruntel, parsivel, se intretinea cu lumea si cu domnita tinerica de la masa lui. Prin pauze, cu totii erau spectaculosi. Dar erau in centrul atentiei oricum, ce zic eu aici? Presarati, printre ei, dar nu iesiti din comun, erau cativa tineri care tot veneau si plecau. Nu a lipsit nici gay-ul cu blugi stransi, cu unghii negre, creol de la solar, pensat, oarecum ras si oarecum tuns militareste juma-juma, cu voce senzuala feminina, cu miscari la fel, dar destul de cultivat. Iubitor de muzica buna, cu interventii colorate, sonore, cu dansuri interesante a la scoala lui Wilmark.

Barmanita era o tipa tunsa frantuzeste rotunjor, cu decolteu adanc si cu vedere la lenejerie, inalta, dar cu vino-n-coa. Barmanul simpatic. In rest, cantaretii si un sunetist cam ametit, marunt, cu pitici pe mixer. Sa sune perfect. Dupa fiecare melodie, spunea:

“ – La multi ani, Mihai. Azi e ziua lui Mihai”. Si noi aplaudam si ii uram a nu stiu cata oara, aceleasi gand.


Sa nu uit de fum ca, daca nu era fum de tigara, nu era asa atmosfera. Iar in toate astea, am sezut pe scaune cumintei si cu niste zambete pe care, parca, le tragea un zapauc inspre urechi neintrerupt, sa nu ne oboseasca obrajii. Mi se scurgeau toata cele mai de sus prin minte si ascultam la oamenii aceia putin grabiti, la muzicile de pe youtube si soundcloud pe care le puneau in pauze. A fost si cu orga, si cu voce, si cu saxo pe care mi-l inchipuiam negru, dar era pur si simplu alamiu sau auriu mat, cum vreti voi, si cu obiectele de percutie pe care le-am ascultat doar asa, intr-o incalzire usoara de batai. Iar noi cu gandurile noastre care se impleteau oricum, cu miscari de balans, a la tango. 

Eram intr-un film atat de bine regizat incat, daca am fi fost inregistrati timp de cateva ore, fiecare cu conversatii, mimici, gesturi, ganduri, am fi facut o capodopera. Iar coloana sonora era pentru minti si pentru trupuri, pentru dorinte fierbinti. Am plecat inainte de partea cu percutia, moment in vreo 5-6 tinere hipsterite tocmai sosite s-au grabit sa umple golul lasat de noi.

Iar la final, Mihai ne-a urat asa:

- Suflete luminate!

Pai cam asa vroiam si noi sa spunem.

vineri, 17 ianuarie 2014

Sistem si limite


Mm... Eu incep sa ma intreb cum ar fi daca am demisiona toti tinerii. Ipotetic asa. Da, stiu, din urma vin cei ce vor sa cucereasca companiile si nici printre noi, cei ce muncim deja, nu suntem toti cu gargauni la cap. Dar daca? 

Ma intreb asta pentru ca, de la o vreme, oamenii din jurul meu demisioneaza. Or fi doar prietenii mei asa? As zice ca nu.

N-as spune ca e lene sau fuga de responsabilitate, ci de altceva. Poate ca e perioada noastra hipiota. Din cate am vazut, constatat, discutat, asa aleg ei sa iasa din “sistem”, constient sau nu. Isi iau lumea in cap si ori muncesc pe cont propriu, ori transforma pasiunile si visele in mici afaceri, ori o iau la pas prin lume cu couchsurfing si outostop-ul, cu speranta la bunatatea lumii. 

Noi de ce muncim in corporatii si spunem ca nu e de noi asa ceva? Pentru ca suntem platitori de chirii, devoratori de viata, cu accese culturale si sportive pronuntate, frizand hipsterimea si avem nevoie de bani pentru toate astea? Ceva rau pana acum? Am putea avea o viata simpla, adusa la stadiul nevoilor de baza. Si atunci am putea munci la librarie, zic, pe un salariu de cel putin trei ori mai mic, anonimi, cuminti in banca noastra. Oare am fi impliniti cum ne inchipuim acum?

Totusi, cine mai face agricultura? Sau ne-ar placea noua sa incercam? Cum ar fi daca ne-am reintoarce la gradina noastra de langa casa? Pentru ca nu stiu cat vom mai avea de mancat si, cel mai rau, nu stiu cat vom mai manca sanatos in ordinea asta a lucrurilor.

Incepem sa gandim mai spiritual banuiesc. Natural, firesc. Asta cred acum. Nici nu stiu daca e bine. Pentru mine e, dar la mine, totul a inceput de pe la cinsprezece ani, cand am pus mana pe niste carti si am inceput sa ma aprofundez in religie. Am habotniciti nitel, dupa care am ramas cu niste urmari bune, de cumpatare, bunatate spre care tind in continuare si la care lucrez mereu. Apoi am avut o perioada de ratacire cand am venit din provincie in Bucuresti - perioada facultatii. O negura totala de pe urma careia am ramas cu un cosmar repetitiv: dau examen la matematica si nu stiu nimic. Halal de facultate! Baga frica in oameni, in loc sa ii lumineze si zau daca mai stiu ceva din acea perioada in afara de tampeniile pe care le faceam ca o novice ce eram. 

Apoi a aparut cineva care a trezit viata in mine, a dat deoparte letargia si mi-a soptit nestiut sa pun mana sa traiesc. Atunci am inceput sa calatoresc, sa voluntariez, sa spun “da” si apoi sa vad eu cum o scot la capat, sa fotografiez, sa ma plimb, sa socializez, sa citesc si altele, adica am inceput sa FAC. Mi-am insusit termini precum echilibru, deschidere la minte si la suflet, iubire. Cand ajung sa stapanesc, insa, apare alt nivel, de la ceea ce mananc pana la ceea ce gandesc si simt. Si incepe iar nebunia, dansul. 

Acum sunt in momentul in care imi dau seama cate greseli au fost in lumea in care m-am dezvoltat, pornind de la scoala. Culmea e ca eu si cei din jurul meu ne dam seama de toate acestea si nu prea ne-ar mai veni sa facem lucrurile la fel. Cum ar fi daca nu s-ar mai duce copiii la scolile astea care ucid creativitarea, care dau note si nasc invidii intre elevi, care catalogheaza drept lipsit de viitor un tanar care nu ia examenele la matematica, care ucid orele de desen, sport si muzica, care nu scot copilul afara in frig, in ploaie, in soare, care ii invata ipoteze si nu realitatea, lectii plastifiate si nu traibile? Am aflat de scoli alternative, care fac lucruri minunate.  

Nu mai zic de “asa (nu)se face”, lectie pe care ti-o pune comunitatea in brate de cand esti mic: nu te juca in noroi, nu te uita la scenele de dragoste din filme, acopera-ti capul si stai pe partea stanga in biserica, casatoreste-te, fa pomeni, tine mainile la spate, nu vorbi la masa, mananca tot din farfurie, spovedeste-te! Asta cu spovedania ma scoate din sarite si nu e singura. Atatea limite care ne inhiba si ne fac sa ne fie frica de ideile, temerile, sentimentele, imaginatia noastra. Ne e teama sa fim sincerci cu ceea ce suntem si ce facem. "Nu e bine sa fii sincer!", ni se spune. Atatea limite care ne vor ca altii si nu ca noi. Ma gandesc pana si la banala mancare: am fost obisnuiti de mici sa mancam intr-un anumit fel si acum, ca avem acces la atatea si atatea noi provocari, ramanem in cutia noastra. Adeseori, cei ce ne schimbam obiceiurile culinare suntem catalogati cel putin ciudati sau de neinteles. Pai cu asa bogatie de produse, de ce nu? Avem atata viata incat sa ne preocupe mereu ce face vecinul?

Eu simt ca ceva incepe sa se propage in lume si imi doresc sa reauseasca. 

In acest moment, eu am ales sa schimb ceva, sa ma urmez pe mine, cea creativa. E cazul de ceva mai simplu. Sinceritate, senin, vise si impliniri, idei si entuziasm, libertate (inca nu deplina), iubire sunt. Sa mesteresc ceva cu ele imi ramane.

marți, 14 ianuarie 2014

Carari diferite. 13 copacei

Totul a inceput cu o omleta, pe la 6 dimineata. Sau sa zic de vinul cristalin cu aroma de fraguta de cu seara, cel din gradina de la Giurgiu? Sase capete de oameni laudarosi cu noile achizitii toamna iarna de echipament de munte sh sau, dupa puteri, imprumutate. Eu am adormit palanga in seara cu pricina, asa ca parte din cunostinta membrilor expeditiei nu am prins-o. Nu ma mai duceau obloanele asa ca, pe la 12, pe patul inventat din saltele de munte, am adormit ca un prunc leganat in iesle. A venit si mandrutul mai incolo, cu aceeasi placere sa ma auda vorbind prin somn si am dormit ca la pensiune.

Deci, cu ompleta in gatleje, cu sticlele de fragute si tuici indesate prin rucsac si cu ceva de-ale gurii cat sa ne tina de urat prin munti am pornit nenica, inspre inalturi. Asta pentru ca mi-am propus sa ma urc mai mult in anul acesta si iata ca de ce imi era teama nu am scapat.



Pe la Comarnic, popas de banane, paine de la mama de-acasa calie si gustoasa, o vorba cu parintii si hat, o-ntindem pana-n Simon, de unde parasim masinile. Si urcam noi padurea, dam in luminisuri, iar padure, iar frig, pauza, mancam, inghetam, curg alunele, se culeg alunele, facem schimb de ani si de stiluri de mancat si pornim iar. Trecem tristi printr-o padure asuprita de drujbe si o luam mintenel pana la refugiul Batrana, dupa ce am strabatut plaiul lui Lom. Intalnim si zapada, ne afundam cu picioarele in ea, o ocolim, o indesam in bocanci pe alocuri, spunem plamanilor: "Traiti, ca de aia sunteti!" Pai cand ne apropiem de refugiul de la Batrana, frigul si vantul nu se mai inteleg care sa fie mai tare, asa ca se iau de mana si da-i cu vajaitul, iar mie imi curg narile ca la cismea. Lui Tudor ii dau lacrimile si imi dau seama ca nici eu nu sunt departe. Ne schimbam hainele cu altele si raman cu Cata sa dam ture prin semisfera vargata in rosu pana apare si restul trupei inghetate la comanda. Dupa ce ne infofolim, schimam eugenii si ne incurajam, pornim contra vantului si incepem sa mergem pe creasta Batrana spre Padina prin Saua Strunga. Ca departe mai e si eu credeam ca e colea! Vantul ne-mpinge din spate, soarele incepe sa asfinteasca rozaliu, culmile se ingalbenesc de caldut ce le e, conuri simpatice de brad se intepenesc in poteca si rezista, rezista, ceea ce facem si noi. Ne luam de mana, impartim bucuria, ne suflam nasul la mana pentru ca servetelele devin inutile si pasim incotosmaniti pana la ultimele dare ale soarelui. Apare luna care incepe sa ne faca umbre pe zapezi si ajungem la refugiul din Sa, de unde iar ne adapostim de vantulescul aflat in post in seara asta. Coboram juma la frontala, juma nu, si ne reunim cu restul gastii la cabana.


Aici da-i cu ceai, da-i cu ciorba calda, da-i cu legume si cu mamaliga, da-i si cu bere, vin si palinca si gata-i treaba. Bine, eu nu toate, eu mai cumintel si mai sanatos, ca asa mi-e mie viata pasnica si cumpatata. Si mai da-i cu cantece de munte, cantate cu chitari si voci tantose, in sala de mese, in necazul sau spre bucuria celor de-acolo. Camera imi place, fac un ad hoc cu fetele, dupa care coboram la inca o runda de cantare si gata. Se rupe firul, asa ca imi iau Erikul sau el pe mine, nu stiu prea bine, dar ne e somn, asa ca imbratisarea si la culcare, copii! Pe la vreo 2, galagie. Pe la vreo 4, alta galagie. Si e cu troznituri, ceva injuraturi, chitara cade pe podea suparata, oamenii se trantesc in paturi nemultumiti, unii suparati rau pe viata de la licori, altii chicotesc si incepe sforaiala. Nu ca nu incepuse si de cum ne-am dus noi cu orele in urma, la 2 minute dupa uciderea becului, dar acum se zguduie de deasupra. Din cand in cand, mai auzim pe Anisoara cum spune: "Da-te mai incolo ca ma sufoc!" si asa pana dimineata pe la 9, cand hotarati, ne ridicam din pat. Mancam, bem ceiuc, ne-asternem la povesti si la depanat seara de peripetii si o pornim iar, dupa cativa fulgi veniti repede, dar doar in treacat, pe la cabana. Si ajungem iar in Strunga unde rucsacul mi-o ia la sanatoasa, noroc cu Dutescu ca mi-l recupereaza. Zabovim pret de un Snickers, se aduna si lumea si urcam spre creasta. Acolo e cu plans, dar plans de-mi ingheata lacrimile pe ochelari. Ma opresc cu Erik pentru a reface planul de imbracaminte, manuseala, caciuleala, fulareala, fleece-uiala si ce mai vreti voi si plecam, de mana ca si compatriotii nostri in jos, ca doar-doar om scapa si noi de rafuiala asta care imi usuca nasul pana in plamani. Eu cred ca narile mele falfaiau de-a dreptul acolo, dar nu prea ma opream nici din pozat pentru ca lumina era grozava. Cu optinteli, cu poze, cu cotit la stanga, cu tot cu asteptat... dam si de restul lumii, impartim o prajitura cu caramel si nuca tinuta ascunsa pana atunci si iar drum. 




Eeii... de aici, din prima, ajung ultima, dar mi-e drag. Pozam rauri inghetate, eu iau trante, dam ocolisuri, ne minunam in padurea cu lumini copacesti. Si trece timpul, si ne strunim picioarele pe gheata dinspre Moeciu, sperand ca odat-odat om scapa si noi de ea. Tudor face prezenta, noi tot facem absenta, dar ajungem si noi. Cu o pietricica, cu un con viteaz, cu buzele imbalsamate, fericiti si multumiti de tura asta nebuna, nebuna.


La pensiunea Luminita, prajituri buuuune. Dar ce bune! Am comandat 2 randuri, dupa mult prea laudatul prim rand din partea casei. Am lasat pensiunea fara stoc. Pai placintele alea cu branza dulce si cu mere au fost moarte-n bibilici. Nu mai zic de ciorba si de bulz, ca ne-au dat peste cap, halehap. Pe final, am bagat si-un ping pong mic, dupa care, fir intins pe Bran-Targoviste-Bucuresti. Eii... dar peripetia cat pe ce sa ne dea planurile voiniceste peste cap. Noroc cu Anisoara ca vede calul in mijlocul strazii, legat la picioare, saracul. Il asteptam milosi si cu ganduri nu prea bune pentru stapanul lui, sa treaca strada si ne bucuram ca nu ne-am cocotat pe bietul animal.

Ajungem si noi, pe la un 10 asa si cam asta fuse. Cu bune si numai bune, am urcat primul meu traseu in plina iarna, desi anotimpuri am intalnit vreo 3 pe parcurs. Genunchiul meu smiorcaie, dar e fericit, la fel ca si stapana. Amintirile se aduna frumoase, gramajoara de pietricele de pe munti creste vertiginos, parerile despre lumea asta se aprofundeaza, iar eu imi dau seama ca "acolo" e locul meu si al celor ca mine.

luni, 6 ianuarie 2014

Maroc (2)


Ziua 3

Azi am inceput putin cu stangul. Mel a ratat cadrele din ziua precedenta, noi nu suntem prea bine dispusi, Mustafa nu a mai venit, desi l-am rugat sa ne fie ghid inca o zi. Oboseala de sus pana jos. Am pornit amarati catre oras unde ne-a luat in primire alt ghid tare nepriceput el asa, dar incearca si el. De fapt, frica de politie, nefiind neautorizat, il cam face sa se fereasca de orice ar putea prezenta interesul nostru. Ne-am plimbat putin prin Medina si pe "strada unui singur om" dupa care ne-a spus ca stie un loc numai bun pentru noi. Pai nu ne duce omul nostru intr-un fel de Dragon Rosu plin de chinezarii si plastice in care nu rezistam mai mult de 5 minute? Noroc ca se aciuiasera pe langa noi niste copilasi proaspat iesiti de la scoala care ne-au scos zambetele la iveala. Imi cumpar o fructa de-a lor portocalie, din pacate cam necoapta, si incep sa mananc. Ghinion eu pentru ca imi ramane in gat ca o gutuie necoapta si gatul mi-e in pioneze, dar nu o las pana ce nu o termin, viteaza de mine, de-a fi poama cat de intepenita, dupa care plecam. Pe principiul: fie poama cat de rea, tot mai buna-n tara mea.

Pe drum, ne vine ideea sa mergem la grota lui Hercule, binecuvantata fie ideea, dar noi numai grota nu o vedem, ci privelistea de-alaturi cu micile caldari de apa scaldandu-se in sarata mare mediteraneana si curcubeele valurilor. Era ceea ce aveam nevoie sa ne scoata din starea de amorteala de pana atunci. Cata veselie a iscat trebsoara asta, n-aveti voi habar! Ne-am intors in oras dupa ceaiuri si cafele la aceeasi terasa insorita din ziua precedenta, am intalnit si un autostopist din Danemarca aflat pe drumuri de o luna si jumatate. Era fascinat pana peste de Chefchaouen si de usile lui toate diferite. Eu as zice ca l-a mai incantat si altceva pe acolo, dar nu vreau sa gandesc cu pacat. Visurile, insa, curg prin vene, tinere blond danez ce esti!


Pentru ca ne cam razbise pofta de peste, i-am urat de bine calatorului si am plecat. Culmea, desi din toate partile mirosea a inotatoare fripte cu iscusinta, noi nu am gasit niciun loc in care sa ne asezam si sa ne potolim pornirile. Oricum hotarasem sa ne intoarcem la grota, asa ca am parafat locul pentru a doua oara, pentru implinirea stomacului si nu numai. Soarele era deja la asfintit cand am ajuns. El auriu, valurile in extaz. Eram cu totul balaciti in tigaia neagra cu cartofi si cu peste cand soarele era la ultimele raze. Treziti din feeria cu pisici, ne-am repezit pe stanci, valurile s-au repezit pe noi din cap pana-n picioare, am tipat si am ras, am ascultat apele si ne-am bucurat de formele si nuantele schimbatoare din jur. Am adormit cu o suparatoare durere de burta, dar am dormit atat de bine, mai ales cu drag de om ingrijind la mine cu multa caldura.


Ziua 4
Azi ne-am trezit cu dragoste... Cu multa dragoste. O fasie rosiatica contura rasaritul. Din Tanger am plecat cu ganduri frumoase, bine dispusi cu totii. Cu o seara inainte, fusesem sa cautam fructe dar, pentru ca nu am gasit, am cumparat suc, napolitane si tigari marocane, am platit 50 de dirhami si am primit 54 rest. Buuuna afacere! In drumul spre Chefchaouen-ul danezului ne-am oprit sa fotografiem niste copacei in fum si o femeie ce cara o gramada de lemne in spate. Cat pe ce sa arunce cu pietre in noi, nu pentru ca i-am fi facut altceva decat niste amarate de fotografii. Acest aspect, insa, nu e deloc surprinzator pentru Maroc si nu aveam sa fim scutiti nici pe mai departe de aceasta atitudine reticenta (cel putin). 

Din ce in ce mai autentica aceasta tara, imi spuneam pe drum: oameni purtand palarii din impletitura de paie cu ciucuri colorati si inveliti in tesaturi din lana colorata carand croznii de lemne, case singuratice mici, din piatra, saracacioase si patratoase. La un semn deschisa-i calea, am luat si un radar, dar de data asta am fost pasuiti. Om bun politistul.

Iar oraselul acesta ce ni se rasfoieste... Ce minunatie. Uneori cochet, alteori murdar. Albastru pana la dementa, proaspat uneori, invechit alteori. Copii multi si veseli care alearga pe strazi. La intrare am fost agatati de, ghici cine, un individ dornic sa ne ajute sa gasim "hotelul". Cel pe care il avea el pe lista de comisioane. Nou, nu? In final, spre disperarea omului nostru, am ales casa Khaldi: fara caldura, cu paturi separate din care vom imparti unul la doi si multe paturi groase, baia comuna cu un vecin de suferinta, hartie igienica doar pentru o seara. De altfel, frumos tate locsorul, numai sa stii care ii sunt limitele. Pentru toata trebsoara asta cu cautatul cazarii am fost taxati cu 70 de dirhami, aproape cat dadusem pe cazare, lucru care ne-a infuriat indeajuns de mult incat sa ne cam faca cheful sa piara. Recetionerul nostru, insa, ce om bun si bland, ne-a imprumutat singurul radiator cu care se incalzea in receptia cea rece.


Treburile fiind aranjate, am pornit pe stradute sa descoperim cerul spoit pe casele oamenilor. Si, Doamne, e minunat acolo, in labirintul Albei ca Zapada si a celor 7 pitici. La fiecare colt dai de o noua minune, de cate o usa imaginata in alt fel. Cata dantelarie si imaginatie pe aceste bucatele de lume. Iar glasurile copiilor fac ca acest loc sa traiasca atat de intens si de curat. Acolo am simtit ceva pur, desi oamenii erau la fel de monotoni si incruntati in viata lor neimplinita. Ne-am asezat sa mancam la un restaurant vai de el cu lumina albastra, cum altfel, si chioara la interior. Am comandat ceva salata inghetata din vitrina si niste peste de la baieti. Bun, bunut, chiar si asa. A urmat un sarut in public pe care, din respect pentru marocani, nu l-am punctat pana atunci. Ahhh... si ce bine e sa te saruti in public! Ce drept de nepretuit!


  
Ne-am intors in camera si am cedat radiatorul prietenului nostru, dar mai vroiam pe strazile cu ape line, asa ca ne-am intors sa mai zambim cu zambetele copiilor si cu Mohamed. El... e un om care ne-a fost prieten de la inceput. Nu numai ca a fost prima persoana care a fost de acord sa ii facem fotografii, dar am avut si o discutie deschisa, cu multe curiozitati la care am raspuns cum s-a putut mai bine cand pe engleza, cand pe spaniola, cand pe franceza. In final, ne-a spus asa: "Eu Mohamed, tu Maria si el Erik suntem la fel. Facem parte din acelasi copac." si asta ne-a inseninat fruntea dintr-odat'. Mohamed e conferentiar si vorbeste despre religie, iar cu asa deschidere la minte mai zic si eu. La final ne-a cerut voie sa ne faca cateva fotografii si ne-a invitat in casa lui. Mare cinste a fost asta pentru noi, chiar daca nu aveam sa ajungem. Nu mai era loc de nimic altceva, asa ca am pornit incet spre hotel.

Si sa nu uit! Chefchaouen, dom'ne, mai are ceva special: miroase a hasis de te ia ametul. Sunt dealeri la tot pasul, langa hotelul nostru numa vreo 2-3 pret de 10 metri. Noi am ales niste seminte de dovleac coapte pe marginea drumului de catre un negru. Fructe nu am gasit nici de data asta, uof, si am cautat pe o raza de cateva sute de metri. Ne-am lasat pagubasi tot cu o sticla de suc autohton care o fi fost bun, numai el stie.

In timp ce noi haladuiam prin oras in cautare de fructe, lui Mel ii ardea buza dupa niste bere rece, asa ca l-a luat pe receptioner drept ghid in cautarea minei de aur. Alcoolul e interzis aici, asa ca un loc cu astfel de intamplari spirtoase e ilegal. Totusi, se gasesc si unghere pentru turisti, asa ca Mel a fost plasat bine si sigur intr-un pub unde si-a stamparat setea cu o bere proaspata si buna, apa de izvor, iar pentru sufletele tuturor a achizitionat doua sticle de vin. La povesti in camera lui, l-am devorat pe cel rosu. Si ce-au mai curs glumele!

Si uite asa, dupa prima zi de viata fabuloasa in coltisorul de Maroc cochet si ingrijit, am inoptat intr-un mare stil, 2 combatanti la un singur pat ingust. Suficient sa spun ca noaptea a fost incrancenata si cu cautari intense de patura furata de vecinul din cealalta juma de metru. Iar zgomotele, pai cum sa lipseasca ele din casuta noastra? Dar suntem multumiti si impliniti, cu tot cu strigarea pe care am facut-o Andreei drept cadou de ziua ei. Am strigat-o de pe terasa hotelului, sa ma auda, asa cum a facut si ea cand eram amandoua in Fagaras.


Ziua 5

Azi ne-am trezit pentru rasarit si, spre necazul lui Mel, am urcat cu noaptea in cap pe muntele care ocroteste orasul. Cu o zi inainte, ratacisem drumul spre punctul de belvedere si ne cam protapisem cu tot cu masina intre peretii de pamant ai unui santier. Noi, macaralele si mastodontii. Nimic special, doar o dara rozalie care inspica cerul, efemera ca si luminile orasului ce se stingeau de dimineta. La intoarcere, am mancat micul dejun vis-a-vis, la un spaniol sfrijit si fasnet. Oua prajite, o pilitura de carne pe care am adunat-o in farfuria lui Erik dar care a ramas neatinsa, turta, ceai, cafea si branza. Mmm… am putea spune ca ne-a umplut stomacul. Se poate si mai rau, nu facem nazuri. Dupa aceea am luat la pas din nou orasul acoperit de scrobeala. M-am lasat putin cam mult fascinata de o scara ce urca la o cafenea cu azalee picurate pe jos, de ghivecele colorate de pe o alta, de pisicile care sopteau amar si lenes despre viata din Maroc si, din nou, de minunatii copii ai acestui loc. Un baiat pe care l-am intalnit in ambele zile mi-a spus ca e un obicei al locuitorilor sa-si vopseasca casele in albastru in fiecare primavara, ca o forma de revigorare, de reinviere dupa iarna. Asemantor, nu?







   

Era zi de piata pe strada pe care se afla hotelul nostru si puzderia de oameni crescuse. Coborasera femeile din munti cu fructe, legume, panze, palavregeau ca la piata, cum altfel, si pareau asa puternice si independente fata de cele din oras. Am baut cafea si suc la cafeneaua Adessa, privind la viata acestui oras proaspat. Am plecat cu parere de rau de aici, mai ales eu, lasand in urma un loc neexplorat pe de-a-ntregul, un loc in care aveam impresia ca traiesc in casa cuiva pe orice straduta mergeam, un loc cu propuneri de hasis, cu strazi cu copii, vopsite in visele tuturor. Neterminat, mi-am spus, dar cine stie, poate am sa revin. 

Iar de acum, spre Fes, masinuta bezmetica! Depasim viteza, ne opreste si... La naiba! De data asta luam amenda, copii. Gata cu distractia! Si, totusi, ne bucuram pentru ca ne prinsese cu 80 la ora fata de 140, cat aveam in urma cu doua minute. Asa ca tot exista un Dumnezeu, chiar si al celor ce depasesc viteza. La plecare, unul dintre politisti ii verifica aparatul lui Erik.

- Nu, domnule, nu fac poze cu politistii pentru ca ii respect foarte mult. 

Mhm, asta zic si eu inpiratie, cand in mintea mea deja se desfasurau scenarii paranoice cu sters de poze, motiv pentru care ma trecusera toate caldurile, cu o viteza egala cu cea cu care am fost prinsi mai devreme. 

Toata treaba asta ne cam face rau tuturor, asa ca ne piere cheful de tot. Se rezolva, insa, cu niste muzica clasica si ne vin toate inimile la loc. La milimetru se potrivesc notele astea cu peisajele ce ni se infatiseaza. Dinspre Chefchaouen coboram, intram in dealuri, campurile arate se nuanteaza cu lumini si culori subtile, casele-s saracacioase, cu te miri ce pe langa ele. 

M-au chemat niste femei la ele, cand am oprit masina sa ne mai dezmortim. Un copil se dadea intr-un leagan agatat pe marginea drumului intre doi maslini. Alaturi era un magar. Femeile culegeau masline de pe jos si, cand m-am apropiat de ele dupa semne repetate, au inceput sa chicoteasca. Le-am intrebat in franceza si engleza daca pot manca si mi-au spus ca nu, razand intruna la mine. De frica sa nu fi confundat eu maslinele cu « nebunele », am renuntat la gandul meu si nici poza nu am facut, sa nu le stric sezatoarea. 


Muntii au devenit violacei, domoli. Din loc in loc, in mijlocul lui nicaieri, dadeam peste tarabe cu masline, stergare colorate si haine tesute insirate pe sfori. "Da, ma afund din ce in ce mai tare in Africa". Am oprit pentru masa la un restaurant mare. Inauntru, ciu ciu oale aburinde, asa ca ne-am reorientat: 10 briose ambalate arata mai bine decat nimic, asa ca am devorat vreo 3 de fiecare, dupa care am mai luat inca 11 pentru drum. Acolo m-a cuprins o liniste tovarasa cu cea de acasa. Cu asa verde in jur, cald, liniste si cantec de cocosi, cum as putea sa ma simt? Ahhh.... imi place in tara asta ca auzi cocosi dimineata si pasari pe la amiaza. Inchipuiti-va serpentine cu cactusi plini de fructe, orase mici cu cateva cladiri, oameni carand pe cap, oameni carand in spinare, forme line de relief, inserarea si apusul rozaliu si muzica aceea clasica si vesela din masina. Un vis in care as mai fi zabovit, dar masina alerga, nebuna.


Fes-ul ni s-a infatisat pe inserate cu smog si aglomeratie ca la chinezi. Un fel de Babel cu ziduri mari de cetate, cu palmieri, maslini si oameni... Ce de oameni, nenicaaa, amestecati cu masini, marfuri, copii, claxoane, reguli de circulatie incalcate, claie peste gramada toti, toate. Cand un prieten ne-a intrebat ce facem, i-am raspuns : «ne aflam in cea mai mare mahala in care am fost vreodata, un Ferentari de vreo 300 de hectare doar centrul. » Am simtit de la inceput ca nu imi va placea acest loc si asa a fost. 

La intrarea in oras, un individ pe motocicleta a inceput sa ne urmareasca si era cat pe ce sa il accidentam. L-am intrebat ce doreste intr–un final si, bineinteles, vroia sa ne duca la un hotel. Ne-am lasat condusi de el pe drumurile Babelului, intr-o margine de Medina oribila, daramata, mizera, plina, nebuna. N-ai fi zis ca hotelul poate fi asa frumos la interior, privind din afara. Cladirea acesta are 400 de ani, la fel mozaicurile si picturile usilor. Cam inghesuita camera, cam prafuita si mizerabila, cam intunecata, dar cred ca ma obisnuiesc. Sau nu. Bine ca am reusit sa facem aerul coditionat sa functioneze dupa ce am butonat nervosi la el minute in sir, altfel, am fi ajuns inghetata pe bat. Am mancat pe terasa, la rece, salata de pe mai multe farfurioare mici si cus cus cu legume. Si-am avut si vin din seara anterioara, numai bine sa rasturnam traista cu glume si povesti.

(Va urma)