joi, 26 septembrie 2013

Vagabondul (12) - Poveste nepublicata


Din jurnalul vagabondului, pe ca mi l-a dat. Sa fac ce vreau cu el:

"Suiera vantul asta la campie si fulgii-s putini! Dar poate au ramas suspendati la munte, cu trenul care nu mai vine. Sute de ochi stau lipiti de tabelele cu sosiri si plecari. Ma batai de pe un picior pe altul, mai ca dansez sa ma incalzesc. Un tanar arunca o tigara pe care o sting cu talpa cizmei. El stramba putin din nas, eu zambesc. In fata magazinului, un ins mai ponosit tine de labele din fata un caine maidanez. Il mangaie apasat si ii vorbeste cu voce aspra, stradala. Cainele se lasa leganat, desi cam chinuit. E, totusi, un alint. O doamna oarecum stranie in priviri ii ia locul, iar catelul se inmoaie ca un copil. Simte iubire, se cuibareste. Il apropie de obraz ca si cand nu ar fi un strain murdar in care paraziteaza puricimea. Il saruta pe blana umeda. Un individ se scutura cu totul la vederea scenei. Dar ce le pasa lor? 

Se anunta sosirea trenului. Toata lumea isi rupe privirile din tabela si porneste inspre linia unde trage trenul. Si eu cu ei. Ma inghionteste cineva si cand ma uit cine, tipul cu tigara. Poate ca vrea sa-mi reproseze ceva, dar imi intinde un zambet cu ochi luminosi, la fel de naiv ca cel pe care i-l aruncasem eu mai devreme. Mai stii ca isi bate joc de mine? Imi zaresc parintii prin usa trenului, asa ca las zambetele sa se dizolve si ma iau dupa ei. Tata imi face cu mana, iar ochii ii rad in cap ca de obicei. Mama se insenineaza si ii citesc bucuria in obrajii rotunzi si rosii. Le fac semn din maini ca vin dupa ei. Scartaie trenul, dar vantul parca nu mai bate asa tare aici, in multime. 

Cand au facut asta? Cand au albit, cand s-au adus de spate? Si de ce cara inca tot ce au mai bun in sacose care le atarna pana in pamant? Tata ar fi vrut sa fie pilot, mama profesoara de romana. Au ajuns muncitori, dar se iubesc pe zi ce trece mai mult. Le sarut obrajii si ii iau in brate. Ma strang un pic. Ma cert cu mama pe o sacosa pe care nu vrea sa mi-o cedeze in ruptul capului. Castig, bineinteles pentru ca sunt mai incapatanata. Imi fac drum prin buluceala: parca ar pleca trenul fara ei. 

Cand iesim de la metrou, ne pomenim izbiti de o ninsoare torentiala. Pesemne mi-au sosit parintii cu tot cu zapada din gradina. Imi aduc aminte ca am uitat sa iau paine, asa ca fac repede cale intoarsa cu tot cu umbrela din cuier a proprietarului. Nu mi-am mai cumparat alta dupa ce mi-au furat-o de la birou pe cea verde. De necaz, asa. Dau sa scot si manusile din buzunar, dar ceva pica din buzunar. O tigara. O tigara? 

- Ha ha. Deci asa-mi esti, fumatorule! O tigara si 9 cifre. Doar nu s-o astepta sa il caut ca o disperata la fiecare din cele zece posibilitati. Arunc tigara la cos si las un zambet sa-mi alunge nalucile din capul acesta care gandeste prea mult. Poate ar fi trebuit sa pastrez numarul? Dar daca e fumator, nu-mi place. Clar!

In drum spre magazin, o femeie ma striga din capul scarilor unui parter de bloc, sprijinindu-se intr-un cadru:

- Tu, fata in rosu, tu frumoaso! Te vad asa tanara si buna, sa nu te superi si sa nu judeci dinainte. Uite plasa asta, te duci la magazinul din colt sa imi iei o juma’ de vin? 

- Doamna, dar nu ma mai intorc. Ma duc la serviciu. Ce era sa-i zic femeii? Credeam ca ma trimite dupa medicamente, cand colo ea vrea alcool.

- Domnisoara, dar nu e mult pana la magazin. Uite colo, pe colt!

- Sanatate multa, ii zic si plec cu umbrela contra vantului care mi-o da peste cap. Reusesc sa o aduc la loc. Nu parea a fi betiva, era chiar frumoasa. O fi folosit cadrul acela doar sa impresioneze? I-auzi, acum striga la altcineva. Sigur se va indura cineva de ea.

Ajung la magazin unde un nene cara lazile cu paine, acoperite cu celofane. O fi igienic? Dau sa inchid umbrela, dar cred ca a facut entorsa de la vantul de mai devreme si nu mai vrea sa-mi cedeze. Ma caznesc cu ea cateva minute, dar nu se lasa convinsa si pace. Cainele din colt ma priveste bland. O abandonez si patrupedul, dragul de el, dupa ce o adulmeca si ii da cateva tarcoale, si-o face asternut. Macar atata bine sa fac si eu!

Cer o paine pave de la o doamna pe care o zaresc dincolo de tejghea, dar ma trimite la alt raion. Trebuia sa-mi treaca prin capsorul acesta plin de vise ca la magazinul de cartier nu se vinde paine la vitrina cu branzeturi. Data viitoare am sa fiu mai cu bagare de de seama. Si, culmea, cand scot banii, nu, nu alta tigara, ci medalionul pe care il pierdusem acum doua saptamani. S-o fi ascuns prin captuseala, nabadaiosul! De departe preferatul pentru cele doua versuri reproduse dintr-o vedere primita vara trecuta.

Semnat “E”, un aventurier barbos, cu ochi blanzi si calzi. Senini. Omul prin ochii caruia am vazut altfel. Mi l-am comandat la o tinerica ce vindea “cercei lunatici”.

Ies pe usa cu painea atarnand in plasa si rup un coltuc pentru caine, dupa care unul pentru mine. E proaspta si, mai ales, calda. Asa, ca atunci cand eram copil si mancam jumatate de paine cand venea tata de la serviciu. O asteptam toata ziua, vremurile erau grele. Si tot mustacind eu asa cu amintirile mele, o bataie pe umar pune capat grabei in care ma avantasem. Ma intorc: nimeni. Zic sa incerc si in partea cealalta si dau nas in nas cu zambetul lataret al sarlatanului:

- Fumam o tigara?

- Pe aceea din gara?

- Nu, pe cea din buzunarul tau.

- Ahh… deci m-ai buzunarit.

- Doar ca sa-ti las un indiciu.

- Cred ca s-a pierdut in captuseala. 

- Atunci sa impartim coltucul tau de paine. Pare sa-ti cam placa. Na ca la asta nu m-as fi asteptat.

Rup o bucata si ii dau. Tacem. Imi mai cere. 

- O sa duc painea pe jumatate. Mai bine ma intorc sa mai iau una. 

- Cu atat mai bine, imi spune cu ochi mici.

Dupa ce cumpar cea de-a doua paine, de data asta de la raionul potrivit, si ies din nou in zapada, nimeni. Ma apuca un ras strasnic pe care il indes in fular si in gluga si pornesc repede spre casa. 

La trecere, buluceala. O fi ceva de e toata lumea asta stransa aici. Ce se mai inghesuie oamenii la scandal, n-ai vazut! Ma strecor agil, incercand sa traversez, la micimea mea nu-i problema oricum, si deodata simt cum inepe sa ma doara tot corpul. Ametesc si ma clatin. Cu ochi sticlosi si o urma de zambet, strengarul ma priveste si tace. Tace asa cum a tacut Alexandru, colegul de banca din clasa intai. Am ramas cu amintirea plamanilor lui intinsi pe sosea. Invatatoarea tocmai ne citise ceva cu niste copii, un joc de minge, un accident de masina. Alexandru devenise agitat de o saptamana, primisem si o palma din partea lui. Era frumos, prea frumos pentru a dainui. “Aduna-te cu firea, Anuto!”

- Ce stati si va uitati? Urlu, dar parca nici eu nu ma aud. E ca in cosmarurile in care vrei sa alergi, dar ceva te tine. Urechile imi tiuie, poate de atata frica si incordare. O tigara era mai buna in loc de asta. Cu toata ura mea pentru ele, dar un fum ar fi aratat mai bine in albul zilei. Ce tampenie! Oare o sa visez iar ingeri?"

(http://www.youtube.com/watch?v=tFOlQrv_2aM)

luni, 23 septembrie 2013

Dupa ploi, cateodata, rasar copii


Doamne, ce frumos! Ma-nalt pe varf de picioare s-ascult muzica la metrou. Sa va spun: scartait, glasuri, o pianina, o vioara si o fata ce picteaza. Toate strabat furiile vitezei. Nu-i la fel ca la Alegria, dar am in fiecare celula cate un dracusor de emotie. Si uite asa-i cu zvapaiata asta de bucurie. Ascult pana ce ma trage de maneca ceasul a carui baterie e neschimbata de luni. Si ce-as mai vrea sa il port din nou! Ma duc la bunii mei parinti in seara asta. Cand te suna mama si-ti spune dorul, "copil drag", nu mai poti cantari ce-i mai important. Iti iei zilele-n spinare si pleci acasa. Le faci o surpriza. 

Am motait ca o pisica la-nceput de iarna in vagon, dar afara racoarea-i cam intepatoare. Drumu-i pustiu, pamantul luceste sub luna. Doua dare nebune argintate pe pamantul umed si batatorit. Cateodata ma-nfior de umbre, de zgomotul unei pere cazute din pom, de fosnetul din frunze. Stiu eu c-a fost para, chiar daca nu am vazut. Simturile au ramas ascutite inca si revin la origini pe cararea asta de ma duce spre casa. Ma zbarlesc toata si mintea mi-o ia razna. Naluciri sub vantul inoptarii. Dar gardul nou de lemn alunga spiritele rele si cand pasesc dincolo de el pe aleea pietruita, povestea-i alta deja. 

Imi trecuse mai devreme prin gand ideea cum ca, dupa ploi, cateodata, rasar copii si mi-a placut de ea. Asa ca scriu despre asta. 

Duminica dimineata. Pe umar si pe moalele sanului imi doarme un cap balai. Soarele. Imi plimb degetele prin parul lui si ma bucur de racoarea de dincolo de patura verde. Stim ca muntele ne face semn cu aratatorul, dar inca e bine aici: o masa strasnica, oamenii mei dragi, rasaritul galben si norii negri, porcoaiele de otava, gradina greblata, gramezi de mere rosii. Miresme de flori.

Ieri am fost la maica in varf. Din copilaria mea e expresia asta in familie si n-are moarte, chiar daca maica nu mai e demult. Am mancat coliva multa si-am stat pe bancuta de sub vita. Inca sunt "fetita lu' Lizica" pentru vecinii maicai, desi anii s-au adunat si sub talpile mele. Dar asa e cand ajungi acasa: unele lucruri nu se schimba niciodata. 

Toamna asta are planuri mari, imi zic! A venit aspra, inca de la inceput. Si eu am planuri mari, si noi. Poate si voi. 


Urcam o padure plina de ciuperci dupa ce ne intoarcem din drum de vreo doua ori. Unele plang, altele zambesc. Le recunosc: galbiori, creasta cocosului, ghebe, otravitoare. Copaci fantastici imbracati in salopete de muschi saluta spiridusii. Noi suntem spiridusii: doi oameni intarziati pe poteci. Eu ca eu, dar ghinda de alaturi ce astepta ea sa ajunga la apele acelea care se inspumeaza cand zaresc pietrele. Curgatoare si urlatoare ape, mirese-n alb faloase si imaculate, vorbind cu vantul rece, stropsind vapori umezi pe pietrele lucitoare. Eu m-am lasat furata de culorile din jur: picurate, aramite, inverzite, incetosate. Picioare murate, tuica de la tata, mancare de la mama, noi doi si natura, ea, cea mai frumoasa. Nu am dat uitarii nimic, chiar daca a parut asa. S-au iubit acolo degetele norilor cu degete de oameni flamanzi de viata, cuvinte usoare la port cu obraji mangaiati. 

Am prins trenul ca doar asa spunea o promisiune, cu toate ca mi-a cam iesit sufletul pentru un bilet cumparat cu trenul in statie. Ne ardeau obrajii ca dupa sanius si miroseam a transpiratie, dar  cata nepasare! Iar oamenii se tot aduna si se deschid in file catre noi.

Clipe ca acestea... ce sa facem cu ele?

marți, 17 septembrie 2013

Vagabondul (11)



Luna-i mare. Visele mari... ca luna. Si muntii se-nalta pan' la luna, asa ca va pleca cu muntii. 


-Se-nsoara Vania!
- Ce veste buna! Sa le fie de...
- Ahh... credeam ca sun pe altcineva. Dar e bine ca te-am sunat si pe tine. Se-nsoara Vania! Vroiam sa o sun pe Nadia. O mai stii pe Nadia, fata aceea blonduta? O stii. 
- Da, o stiu pe Nadia. Am iesit la picnic impreuna. 
- Da, am primit azi mesaj de la Vania ca pe 2 august ne invita...
 - Pai e de ziua mea! Vezi, de aceea m-ai sunat din greseala! 2 august e deja magic.

In timp ce asculta maicutele cantand la biserica de suflet, i s-a alaturat pe scaunul din fata mesei un pustan cu unghii negre si mari, cu breton strasnic gresit si un baton bio de cereale si fructe uscate in mana. 

- Sa-l mananc? Nedumerire.
- Da, de ce nu? Stii ce bun e ce ai tu acolo? E si natural.
- Nu mi-a luat gume, eu asta vroiam. Suparare.
- Incearca si ai sa vezi ce bun e... Ma lasi sa iti fac niste poze?
- Da! Zambet de copil.
- Mai ai frati sau surori?
- Da, 4 frati si doua surori. Priviri in cer.
- Si va duceti la scoala?
- Nu, n-avem banuti. Priviri in pamant. Eu am plecat de la mama. Mama lucreaza la sera si m-a luat cu ea la munca. Dar am fugit. Mandrie nestiutoare.
- Unde e sera?
- Aici in Bucuresti. Nu stii unde e sera? Stapanul Bucurestiului.
- Nu! Si tu unde stai?
- Pe strada. Firesc. Pff... nu-mi place! Indignare. Ptu, ptu, ma duc sa-l arunc. 
- Nu-l arunca, du-l fratilor tai, poate lor le place. Sau parintilor. 
- Arata-mi ce poze ai facut. Ai si filmat? Schimbarea subiectului, tactica de om mare. 
- Nu am filmat. Doar poze. 
- Uite o cireasa. Vai, nu-mi place. Unde e un cos? Aici... Ahh... asta nu e cos. Dorinta de impresionare.
- Du-te pe strada, gasesti unul acolo!
 Si s-au despartit fara final.

Vania era tipul de acum o saptamana, de la metrou. Vagabondul nostru facea pod peste culoar cu picioarele, impreuna cu mainile calde. Ca sa nu mai treaca lumea. Era ora de joaca pentru oameni mari. In fata lor, un ciufulit barbos se uita cu dezaprob fata de podul de picioare, impartind atitudinea cu creata cu ghetute rosii de la un loc gol distanta de el. Giumbuslucuri si rasete de pe podul de picioare si un loc gol ocupat de o poveste de dragoste intre un ciufulit barbos si o creata cu ghetute rosii... Pentru ca un pod de picioare s-a inaltat la metrou.

De vreo doua seri, ne aduna pe toti prietenii lui la el acasa, cu crizanteme si frunze de artar galbene laolalta. Si ca totul sa fie bun, ne-a facut vagabondul clatite cu ciocolata, banane si pufuleti. Sandvisul fericirii. Si a mai scapat si un borcan cu dulceata de fragi de la doamna mama lui. 
- Asa se-ntampina toamna, dragii mei! ne-a spus cinstind un pahar de sampanie buna (pentru care a platit o bila verde si un con mic de brad): cu voi!

joi, 5 septembrie 2013

Vagabondul (10)


Vagabondul umbla. Si ii canta o strada intreaga. Aplauze, glasuri necunoscute, 12 noaptea si oameni frumosi in jur. L-am zarit apoi pe podul suspendat. Nu singur, cu mainile calde. Ii batea vantul in par. Franturi de conversatie mi le aducea tot vantul:

- Uita-te la un punct fix cand trec masinile pe sub tine sa vezi ce senzatie!

- Parca ma iau pe sus valurile. Ametesc. Ma murdaresc. Rad. Zbor. Imi e teama, dar e bine. Toate astea in gand.

Pe banca, in fata blocului din intersectie, un prieten le da sa asculte o melodie. Spunea despre fericirea lucrurilor obisnuite. In toi de noapte, acordeaza defect o chitara. Face dragoste cu tandrete si asculta Leonard Cohen.

- Nu esti frumoasa! Nu esti frumoasa deloc! Tristetea din priviri: cam asa spuneau ochii atunci, dar nu avusese rabdare. Esti superba, mai ales acum! Si deja norii erau prea jos. Ce frumosi suntem aici, acum, iubindu-ne!

Intr-o seara, dupa ploaie, se plimba pe stradute. Cocotat in varf de stalp, un copil. Si ce facea copilul? Ghidus, a schimbat semnul de intezis. Si uite asa masinile au luat-o razna pe acea strada. Cand a coborat, l-a zarit, dar copilul nu s-a intimidat. Si-au vazut de viata.

E prima culoare. A toamnei. Face zilele frumoase cui poate, de cate ori poate. Si uneori pare indeajuns. Din pacate, nu intotdeauna. A cazut, s-a ridicat cu rani, a fost doftoricit. Ochelarii i-au zburat, apoi i-au fost sterpeliti. Acum are geaca de piele neagra si un gand mare. Doar unul?

I-a iesit petrecerea surpriza. Fagarasul are miros de ceata si de iarna. Cu povesti despre alpinisti in varful cu nasuri umede si cu ceai cald. Si acum a plecat spre mare. Ca-i toamna si ca-i frumos toamna la mare, cu stanci in apusuri in toate pastelurile pamantului. Si cu nisipul sub talpile inconstiente. 

Intr-o zi... ce sa faca? A stabilit cu mainile calde: Eroilor, ora 16. S-a facut 17. Nimic conditionat de timp. A ajuns in gara, a cumparat bilete pentru doi. Doar el stia. Plecau inspre aeroport. Sa bea un vin, sa viseze la calatorii. Sa viseze si atat. Sa zambeasca si sa se bucure. Poate c-ar fi fost mai tare sa fie o calatorie cu avionul? Poate nu. Sa te bucuri doar visand... Nu poate oricine. Dar cine stie data viitoare?!

Ii e dor de el. De el insusi... vagabondul. De iarna si de sentimentele cu miros de crema de maini.  Haimanaua e pe sevaletul din camera, bicicleta-i langa. Haimana e si el.

Atat de multe frumoase, ramase nescrise! Ramase in suflet. Cate stele!

P.S.: Vagabondul a raspuns cu NU intrebarii: "Considerati ca va descurcati cu un program normal de munca de 10 ore pe zi?" Unde e normalitatea?