luni, 11 iunie 2012

Pe urmele lui Michelangelo III



Roma intr-o seara si-o zi iti lasa un gust boem, obosit, aspru, indulcit de vivacitatea de pe strazi.

Dupa ce revezi Toscana din trenul care se poticneste in tunel, asteptand cu urechile infundate sa pleci din intuneric, Roma te primeste cu aceleasi probleme legate de "cum faci, dom'le, sa-ti iei un bilet de metrou?". Te scobori pe cinci scari rulante lungi in fundul pamantului cu nervii putin intinsi pentru ca era sa pierzi trenul de dimineata si pentru ca te-ai invartit juma de ora in gara pana sa afli ca beletul, dom'le, se ia de la chioscul de ziare. La metrou te intampina o negura putin difuza, un miros neprietenos, inghesuiala si da, mizerie.

Cu putin noroc, gasim trenul care ne duce spre La Celsa, undeva prin pustietatile Romei. Dam de o sosea marginita de boscheti, de un deal cu vilisoare si de o strada plina de gropi, inclinata la vreo patruzeci si cinci de grade, pe care trolerele noastre inainteaza cu viteza melcului. Si uite asa, urcand, ne-am dat seama ca am gresit drumul, asa ca am facut cale intoarsa. Iar liftul, eehh... daaa... liftul cel de toate zilele nu era mai putin incapatanat nici de data asta. Cu trei usi rabatante care opuneau rezistenta si care nu ne lasau sa intram intr-un spatiu demn de casa Degeticai, cu doua trolere si cu accese de calduri, dupa trei minute de cazna la intrare si tot atatea la coborare, am reusit sa-l dovedim si sa ajungem in splendida noastra camera cu usa lata de cincizeci de centimetri, cu dus-lac-pe-jos, cu pereti scorojiti si scaune instabile. Mirifica periferie era la picioarele noastre. 

In seara aceea am fost sa vedem Catedrala San Pietro. Nu am putut intra in interior pentru ca purtam pantaloni scurti, dar aveam sa revenim a doua zi. Am reusit sa ma trezesc intr-o imensa piata arsa de soare, plina cu inidieni, chinezi si aparete foto, multe scaune prafuite, garduri de lemn, pancarte care te faceau sa te simti intr-un spatiu limitat, asaltat, nicidecum linistit, pur, asa cum il simteam de fiecare data in preajma Invierii. Dar sunt acolo niste coloane frumos asezate pana la cer parca. Si mai sunt statui, si o fantana unde se joaca porumbei si copii. Iar acestea iti mai iau din ametelea ce te cuprinde.

Putin mai departe este castelul Sant' Angelo, unde imi tarsai picioarele pe pietrele de pe jos si privesc la niste tanci care se joaca cu mingea. Vine inserarea. Trecem podul, tot al ingerului, impartit pe din doua de un violoncel apaludat de palme romantice. Dincolo de raul Tevere dam de strazi largi, de catedrale deschise unde poti asculta alte voci ce te inalta. Linistite. Vedem  acea Italie din filme, cu giurgiuvele din lemn, cu vopsea scorojita, cu balcoane asaltate de azalee, in sfarsit zarim italieni pe strazi, terase imbracate in simple fete de masa in carouri rosii. Asa aveam sa incep a indragi Roma. Iar  Roma e ca si italiencele: pistruiata si arsa de soare, putin aspra si foarte puternica, mandra de ea si increzatoare in sine, galagioasa dar dragastoasa, vioaie si boema. Mai mult chiar: e romantica!

Iar Piazza Navona este (da, este) un parfum pe care trebuie sa-l respiri daca ajungi acolo. In timp ce un rrom canta frumos la o vioara electrica o muzica clasica duioasa, un italian cu trabuc in gura si cu un nepotel in brate dansa, purtandu-l pe micut spre muzica ce cumintea intreaga forfota de tacamuri, muzici, susur de apa, voci, pensule, biciclete, baloane de sapun. Acolo l-am cunoscut pe Nicolas, un argentinian care picteaza evantaie si nu numai. I-am admirat pielea putin maslinie, mainile lungi, dara alba de pe degete (o neglijenta de artist), finetea si cumintenia cu care trasa linii dellicate din acuarele. Am vorbit, am schimbat adrese si-am plecat impacata. Tot acolo, un tanar facea insecte din frunze, altcineva baloane de sapun imense pentru copii cu brate deschise. Si copilul din mine radea. O ultima privire catre reflexiile podurilor in rau, catre luminile catetralei Sfantu Petru si seara se incheia ca o poveste cu final fericit.

Dupa o noapte in care am vorbit in somn, dandu-mi arama pe fata si in care ne-am leganat cu patul la fiecare miscare, am facut ochi dis de dimineata. Urma o zi lunga cu multe ruine, cu mult soare si constructii gigant. Intotdeauna am crezut ca e gri Colosseumul, dar el e din caramida roscata. Dar mie mi-a placut Columna lui Traian. Da, pentru ca acolo e si o parte din Romania asta draga.

Piata Spaniei e rosie de trandafiri si perechi se tin de mana, picioarele se racoresc in apa fantanei, calestile asteapta clientii sa-i plimbe pe tropaituri de potcoave. Imensitatea Monumentului a Vittorio Emanuelle iti ridica fruntea spre un soare mult prea cald, dar iti coboara privirea in fata atator suflete care au trudit sa ridice acele statui in slavile unui popor a carui putere a apus. In rest, fie-mi cu iertare, dar nu am simtit mai nimic intre acele ziduri care se darama, tinute in viata de niste schele.  Am ajuns si la Fontana di Trevi, unde ar fi trebuit sa ma simt indragostita... Dar eu m-am simtit asaltata doar de ticaituri artificiale, conectate la aparate. Nici urma de inimi imbratisate.

Dar am plecat impacata in urma a 7 zile in care am vrut sa ma apropii macar putin de povestea unui sparagator de piatra. Si am reusit! Trebuie sa recunosc ca am fost egoista si, desi lumea se imbulzea sa vina sa admire Pieta, am zabovit mult acolo, admirand ceva ce era doar o icoana in mintea mea. Si imi aduceam aminte cu cata truda isi obtinea Michelangelo luciul marmurei, si cum a vrut sa faca din chipul Mariei unul tanar si pur. Era asa cum mi-am imaginat-o: parca vie, cu ochi ce traiesc, de o delicatete ingereasca.


Asa se termina povestea. Fugit spre hotel, apoi spre gara,  cat pe ce sa pierdem autocarul spre aeroport. Si ne-am intalnit cu Sonila in aeroport, dovada ca toate drumurile duc la Roma si ca nici aici nu am fost fara sa intalnesc pe cineva cunoscut. Ne-am zgaltait cu un avion dubios care vuia ca o motocicleta pe Ressu la 11 noaptea, tot pe randul cu numarul 7, nerabdatoare de un Bucuresti inoptat, vazut de pe bancheta din spate.

Iar cand am ajuns Bucurestiul era plouat. Si mie imi canta in cap November Rain.

Niciun comentariu: