duminică, 24 iunie 2012

Liniste


Suna telefonul, ne trezim, dam drumul la televizor, mancam ceva in graba, ne indreptam spre metrou, acelasi traseu, aglomeratie, transpiratie, naduseli, zumzet. Sinele scartaie, cineva ne calca pe picior, ne afundam in randurile cartii. Ni se mai intampla sa ascultam povesti, cateodata zambim la auzul unui glas de copil, schimbam magistrala, lumea alearga, se inghesuie pana la refuz, pana cineva izbugneste. Si iar calatorim ca niste cartite, pe sub pamant. Coboram si lumea alearga din nou. Iar noi privim. Da... privim. De ce alearga lumea? De ce se agita? De ce contra cronometru? De ce se inghesuie sa prinda ultima secunda? Ultima secunda din ce?

Zambesc. O iau incet. As vrea si mai incet. As vrea sa fie mai multa liniste.

In timp ce sora mea imi spunea sa ma imaginez pe un camp galben intr-un exercitiu de relaxare, m-am pierdut. La final radeam cu pofta, dupa ce i-am spus ca al naibii daca puteam sa ma imaginez pe acel camp. Eu eram rasturnata cu rucsacul in spate in varf de munte, cu un zambet desenat pana la urechi, storcand sangele prin obraji. Acolo ma transformam intr-o materie fizica modelabila, in timp ce sufletul imi zambea. E ceva in aceasta intamplare. Mai mult decat...

E greu sa constientizam in alergatura asta nevoia de a ne opri. Punct. Si Nu de la capat. E greu sa ne rupem de ritm. Si, totusi, spiritul vrea atentie... de la noi. Ne vrea pentru el. Vrea sa il hranim cu inhalari curate. Vrea sa ne rupem de lume si sa urcam Acel Munte. Si sa facem ceva palpabil, firesc. Sa facem ceva pentru cei din jur. Iar concluzica vine la final. De fapt, am facut ceva pentru noi.

Liniste inseamna sa nu facem nimic. Sa fim fizici si spirituali, dar nu mentali. Sau doar putin, doar atat cat sa ne constientizam golul din noi. Liniste nu inseamna cuvinte, poate doar rasete, tipete, poate un zmeu vajaind in vazduh, poate o parapanta care aluneca pe valuri de aer in privirile noastre, poate doar marea pe care o ascultam cu ochii inchisi. Liniste e acolo unde ne constientizam pe noi, unde ne apune soarele si putem  privi in niste ochi blanzi ce ne zambesc, ori intr-o carte citita intr-o curte cu flori, pe inserat. Sau poate e melodia asta de la Sigur Rós' - Fjögur Píanó? Privitul acela in gol, deasupra norilor, moale. Si imbratisarea.

Avem nevoie de liniste, mai profunda decat ne-o oferim uneori. Arareori. E nevoie sa aruncam cat colo tensiunile, sa ascultam vantul, ploaia, sa ne contopim cu natura. Da, eu cred ca linistea vine din simbioza cu natura. Sa contemplam aerul, apa, clorofila, viata. Sa observam banalitatile si sa le crestem in noi pentru ca, de fapt, banalitatile sunt mari, sunt esentiale.

Acum astept sa vina ploaia. O ascult cum foieste prin frunze in nerabdarea de a se descarca. Va ploua. E liniste. Azi e ziua Ielelor, a dragostei. Sunt undeva departe si zambesc.  

Niciun comentariu: