duminică, 24 iunie 2012

Liniste


Suna telefonul, ne trezim, dam drumul la televizor, mancam ceva in graba, ne indreptam spre metrou, acelasi traseu, aglomeratie, transpiratie, naduseli, zumzet. Sinele scartaie, cineva ne calca pe picior, ne afundam in randurile cartii. Ni se mai intampla sa ascultam povesti, cateodata zambim la auzul unui glas de copil, schimbam magistrala, lumea alearga, se inghesuie pana la refuz, pana cineva izbugneste. Si iar calatorim ca niste cartite, pe sub pamant. Coboram si lumea alearga din nou. Iar noi privim. Da... privim. De ce alearga lumea? De ce se agita? De ce contra cronometru? De ce se inghesuie sa prinda ultima secunda? Ultima secunda din ce?

Zambesc. O iau incet. As vrea si mai incet. As vrea sa fie mai multa liniste.

In timp ce sora mea imi spunea sa ma imaginez pe un camp galben intr-un exercitiu de relaxare, m-am pierdut. La final radeam cu pofta, dupa ce i-am spus ca al naibii daca puteam sa ma imaginez pe acel camp. Eu eram rasturnata cu rucsacul in spate in varf de munte, cu un zambet desenat pana la urechi, storcand sangele prin obraji. Acolo ma transformam intr-o materie fizica modelabila, in timp ce sufletul imi zambea. E ceva in aceasta intamplare. Mai mult decat...

E greu sa constientizam in alergatura asta nevoia de a ne opri. Punct. Si Nu de la capat. E greu sa ne rupem de ritm. Si, totusi, spiritul vrea atentie... de la noi. Ne vrea pentru el. Vrea sa il hranim cu inhalari curate. Vrea sa ne rupem de lume si sa urcam Acel Munte. Si sa facem ceva palpabil, firesc. Sa facem ceva pentru cei din jur. Iar concluzica vine la final. De fapt, am facut ceva pentru noi.

Liniste inseamna sa nu facem nimic. Sa fim fizici si spirituali, dar nu mentali. Sau doar putin, doar atat cat sa ne constientizam golul din noi. Liniste nu inseamna cuvinte, poate doar rasete, tipete, poate un zmeu vajaind in vazduh, poate o parapanta care aluneca pe valuri de aer in privirile noastre, poate doar marea pe care o ascultam cu ochii inchisi. Liniste e acolo unde ne constientizam pe noi, unde ne apune soarele si putem  privi in niste ochi blanzi ce ne zambesc, ori intr-o carte citita intr-o curte cu flori, pe inserat. Sau poate e melodia asta de la Sigur Rós' - Fjögur Píanó? Privitul acela in gol, deasupra norilor, moale. Si imbratisarea.

Avem nevoie de liniste, mai profunda decat ne-o oferim uneori. Arareori. E nevoie sa aruncam cat colo tensiunile, sa ascultam vantul, ploaia, sa ne contopim cu natura. Da, eu cred ca linistea vine din simbioza cu natura. Sa contemplam aerul, apa, clorofila, viata. Sa observam banalitatile si sa le crestem in noi pentru ca, de fapt, banalitatile sunt mari, sunt esentiale.

Acum astept sa vina ploaia. O ascult cum foieste prin frunze in nerabdarea de a se descarca. Va ploua. E liniste. Azi e ziua Ielelor, a dragostei. Sunt undeva departe si zambesc.  

luni, 11 iunie 2012

Pe urmele lui Michelangelo III



Roma intr-o seara si-o zi iti lasa un gust boem, obosit, aspru, indulcit de vivacitatea de pe strazi.

Dupa ce revezi Toscana din trenul care se poticneste in tunel, asteptand cu urechile infundate sa pleci din intuneric, Roma te primeste cu aceleasi probleme legate de "cum faci, dom'le, sa-ti iei un bilet de metrou?". Te scobori pe cinci scari rulante lungi in fundul pamantului cu nervii putin intinsi pentru ca era sa pierzi trenul de dimineata si pentru ca te-ai invartit juma de ora in gara pana sa afli ca beletul, dom'le, se ia de la chioscul de ziare. La metrou te intampina o negura putin difuza, un miros neprietenos, inghesuiala si da, mizerie.

Cu putin noroc, gasim trenul care ne duce spre La Celsa, undeva prin pustietatile Romei. Dam de o sosea marginita de boscheti, de un deal cu vilisoare si de o strada plina de gropi, inclinata la vreo patruzeci si cinci de grade, pe care trolerele noastre inainteaza cu viteza melcului. Si uite asa, urcand, ne-am dat seama ca am gresit drumul, asa ca am facut cale intoarsa. Iar liftul, eehh... daaa... liftul cel de toate zilele nu era mai putin incapatanat nici de data asta. Cu trei usi rabatante care opuneau rezistenta si care nu ne lasau sa intram intr-un spatiu demn de casa Degeticai, cu doua trolere si cu accese de calduri, dupa trei minute de cazna la intrare si tot atatea la coborare, am reusit sa-l dovedim si sa ajungem in splendida noastra camera cu usa lata de cincizeci de centimetri, cu dus-lac-pe-jos, cu pereti scorojiti si scaune instabile. Mirifica periferie era la picioarele noastre. 

In seara aceea am fost sa vedem Catedrala San Pietro. Nu am putut intra in interior pentru ca purtam pantaloni scurti, dar aveam sa revenim a doua zi. Am reusit sa ma trezesc intr-o imensa piata arsa de soare, plina cu inidieni, chinezi si aparete foto, multe scaune prafuite, garduri de lemn, pancarte care te faceau sa te simti intr-un spatiu limitat, asaltat, nicidecum linistit, pur, asa cum il simteam de fiecare data in preajma Invierii. Dar sunt acolo niste coloane frumos asezate pana la cer parca. Si mai sunt statui, si o fantana unde se joaca porumbei si copii. Iar acestea iti mai iau din ametelea ce te cuprinde.

Putin mai departe este castelul Sant' Angelo, unde imi tarsai picioarele pe pietrele de pe jos si privesc la niste tanci care se joaca cu mingea. Vine inserarea. Trecem podul, tot al ingerului, impartit pe din doua de un violoncel apaludat de palme romantice. Dincolo de raul Tevere dam de strazi largi, de catedrale deschise unde poti asculta alte voci ce te inalta. Linistite. Vedem  acea Italie din filme, cu giurgiuvele din lemn, cu vopsea scorojita, cu balcoane asaltate de azalee, in sfarsit zarim italieni pe strazi, terase imbracate in simple fete de masa in carouri rosii. Asa aveam sa incep a indragi Roma. Iar  Roma e ca si italiencele: pistruiata si arsa de soare, putin aspra si foarte puternica, mandra de ea si increzatoare in sine, galagioasa dar dragastoasa, vioaie si boema. Mai mult chiar: e romantica!

Iar Piazza Navona este (da, este) un parfum pe care trebuie sa-l respiri daca ajungi acolo. In timp ce un rrom canta frumos la o vioara electrica o muzica clasica duioasa, un italian cu trabuc in gura si cu un nepotel in brate dansa, purtandu-l pe micut spre muzica ce cumintea intreaga forfota de tacamuri, muzici, susur de apa, voci, pensule, biciclete, baloane de sapun. Acolo l-am cunoscut pe Nicolas, un argentinian care picteaza evantaie si nu numai. I-am admirat pielea putin maslinie, mainile lungi, dara alba de pe degete (o neglijenta de artist), finetea si cumintenia cu care trasa linii dellicate din acuarele. Am vorbit, am schimbat adrese si-am plecat impacata. Tot acolo, un tanar facea insecte din frunze, altcineva baloane de sapun imense pentru copii cu brate deschise. Si copilul din mine radea. O ultima privire catre reflexiile podurilor in rau, catre luminile catetralei Sfantu Petru si seara se incheia ca o poveste cu final fericit.

Dupa o noapte in care am vorbit in somn, dandu-mi arama pe fata si in care ne-am leganat cu patul la fiecare miscare, am facut ochi dis de dimineata. Urma o zi lunga cu multe ruine, cu mult soare si constructii gigant. Intotdeauna am crezut ca e gri Colosseumul, dar el e din caramida roscata. Dar mie mi-a placut Columna lui Traian. Da, pentru ca acolo e si o parte din Romania asta draga.

Piata Spaniei e rosie de trandafiri si perechi se tin de mana, picioarele se racoresc in apa fantanei, calestile asteapta clientii sa-i plimbe pe tropaituri de potcoave. Imensitatea Monumentului a Vittorio Emanuelle iti ridica fruntea spre un soare mult prea cald, dar iti coboara privirea in fata atator suflete care au trudit sa ridice acele statui in slavile unui popor a carui putere a apus. In rest, fie-mi cu iertare, dar nu am simtit mai nimic intre acele ziduri care se darama, tinute in viata de niste schele.  Am ajuns si la Fontana di Trevi, unde ar fi trebuit sa ma simt indragostita... Dar eu m-am simtit asaltata doar de ticaituri artificiale, conectate la aparate. Nici urma de inimi imbratisate.

Dar am plecat impacata in urma a 7 zile in care am vrut sa ma apropii macar putin de povestea unui sparagator de piatra. Si am reusit! Trebuie sa recunosc ca am fost egoista si, desi lumea se imbulzea sa vina sa admire Pieta, am zabovit mult acolo, admirand ceva ce era doar o icoana in mintea mea. Si imi aduceam aminte cu cata truda isi obtinea Michelangelo luciul marmurei, si cum a vrut sa faca din chipul Mariei unul tanar si pur. Era asa cum mi-am imaginat-o: parca vie, cu ochi ce traiesc, de o delicatete ingereasca.


Asa se termina povestea. Fugit spre hotel, apoi spre gara,  cat pe ce sa pierdem autocarul spre aeroport. Si ne-am intalnit cu Sonila in aeroport, dovada ca toate drumurile duc la Roma si ca nici aici nu am fost fara sa intalnesc pe cineva cunoscut. Ne-am zgaltait cu un avion dubios care vuia ca o motocicleta pe Ressu la 11 noaptea, tot pe randul cu numarul 7, nerabdatoare de un Bucuresti inoptat, vazut de pe bancheta din spate.

Iar cand am ajuns Bucurestiul era plouat. Si mie imi canta in cap November Rain.

sâmbătă, 9 iunie 2012

Sora mea


De cand ma stiu pe lumea asta am o sora a mea. De mana la gradinita, de mana la scoala si la facultate, de mana inca pe strazi. Ziceam "buna ziua" in cor si lumea ne stia pentru asta de cand eram doi piscoti.

Cand ai o sora nu poti simti numai de una singura. Cu ea am invatat sa ma bucur cand era bucuroasa, sa o incurajez cand avea parte de tristeti, sa fiu darnica si sa o tin de mana cand avea nevoie de asta. Ea e toate acestea. Mai mult decat mine. Si asa devii un om bun pe Pamant. Ea e un om mic, dar in trupul ei mic se afla o mare ocrotire din iubire. Si cand plange o face cu tot sufletul, iar cand rade e la fel. Dar cea mai dulce e cand copilareste si imi canta peltic "Vitezomanul Gica".

Cand eram mici, un nene ne-a spus ca semanam ca doua picaturi de ciorba. Inca mai rad cand imi aduc aminte. Si inca ne confunda lumea ca si cand am fi gemene. Dar nu asta conteaza ci faptul ca, daca una primea o bomboana la scoala, cealalta avea parte sigur de cealalta jumatate. Sau faptul ca intr-a treia ii rezolvam problemele ei de-a patra la mate, iar ea prelua sarcina de a cere voie parintilor la joaca. Dar nu era conditionat.

Cand sis' a trebuit sa se opereze de apendicita, eu m-am dus la invatatoarea ei, plangand, sa-i spun ca sora mea o sa moara. Cred ca a fost primul moment constient cand am realizat cat tin la ea. Inventa tot felul de lucrusoare pe care sa mi le faca cadou de ziua mea. Am si acum o scrisorica de la ea, dar in minte mi-a ramas imaginea plicului acela galbui, desenat in cerneala si culoare maronie facut din nimic, dar cu multa iubire. 

Ea a fost adeseori avantul meu in lume. Pentru ca ea a fost cu un an inainte si a luat viata in piept, iar eu am venit cu niste lectii invatate din urma. Pana la un punct. Si inca ma iarta cand o cert, si inca e asa de buna cu mine, si inca ma intelege cand eu sunt neintelegatoare. Simte cand nu mi-e bine si ma ia in brate, iar mie imi vine sa ma pierd cu totul acolo. Stiu ca va fi mereu cel mai aproape. Si stiu ca, desi fiecare si-a cladit drumul intr-un fel, cand suntem departe, dorul ne face mereu sa ne cautam una pe cealalta.

Iar daca nu ai avut runde de bataie cu sora in copilarie, nu ai trecut prin fratie. Asa ca am facut-o si pe asta cu varf si indesat, dar am invatat ca in viata nu e nevoie de asa ceva pentru a te face inteles. Niciodata nu ne param, desi o incasam in egala masura una de la alta, iar pedepsele erau primite egal. Si disputele erau dureroase, cu semne uneori. Iar mami stia mereu ca puii ei nu au fost cuminti. Cu o sora inveti sa faci echipa in viata, pentru mai tarziu. Sa spui ce ai pe suflet, dar apoi sa imbratisezi.

Nu conteaza ce varsta are azi, ci ca ea e o raza de soare pentru care voi fi recunoascatoare toata viata mea. Iar restul sta scris in anii scursi, traiti mereu la patrat. Amintiri puzderie cu doua fetite ce poarta rochite albastre si se tin de mana.

http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&v=UePDEsQGHvo&NR=1

luni, 4 iunie 2012

Pe urmele lui Michelangelo II

A plouat toata noaptea. Inca ploua cand ne-am trezit, de aceea mergeau povestile atat de bine la 6 dimineata.  Batranul Arno ne astepta pentru a descoperi orasul de "dincolo". Intr-o zi l-am privit involburat si verde, cand oameni ganditori il strabateau cu ochii sprijiniti in coate, in alta zi am stat pe malul sau cu o felie de pizza in mana, privind trecatorii de pe pervazul ferestrei. Mi-a placut cum facea desene pe Ponte Vecchio intr-o dimineata. Atunci mi-a parut cel mai jucaus.

"Podul Vechi", desi impovarat de magazine cu bijuterii, are si o povara dulce, cea mai dulce: sute de inscriptii. Ganduri tineresti, de dragoste, de viitor. Ce alaturare plina de sperante! Sub o ploaie cu soare, un chitarist imi canta Romanta Anonima la Palazzo Vecchio. La o aruncatura de bat de batran. Si ochii nu-mi erau umezi doar de stropi ceresti. O statuie vie se cauta prin buzunare, umbrelele se inchideau, soarele imi zambea de la un colt de turn. Uneori, acolo se aduna pictori puzderie cu tolbe pline de pensule. Tolbe de piele roasa pe la colturi, manjite uneori artistic.

Magazinele Il Papiro m-au fermecat cu izul lor puternic florentin. Minutele curgeau acolo si multe pagini luau forma povestilor mele. Aveam sa primesc si eu un caiet din acele vitrine, dar din atelierul unde prinsese contur. Locul acela m-a fascinat: mirosea a aracet. Aracet era si pe borcane intr-o dantelarie a timpului, aracet era si pe mainile domnului care restaura carti vechi. Am facut ochii mari, am deschis bine narile si am urmarit dezordinea aceea de cartoane si foi, de litere alandala ce urmau sa fie puse cap la cap cu o presa, o pensula si niste maini dibace.

Dincolo de rau sunt stradute inguste, umede, cu balcoane inflorite, cu doamne si domnite elegante pe biciclete, cu magazine cu picturi, cu fel de fel de lucrusoare care iti iau mintile si iti golesc buzunarele. Acolo iti dai seama de ce Florenta inseamna piatra, de ce respira, e mai elegant si el insusi. Palatul Pitti m-a facut sa ma simt mica, dar mica de tot.

Drumul pe langa Bastion, larg de-un lat de masina, e plin de maci, flori, iarba,. Miroase a faneata din copilarie si chiar daca nu poti vedea dincolo de acele ziduri pline de muschi, asuprite de vremuri si de oameni, te simti un luptator. E pacat ca trebuie sa induri zgomotul atator motoare cand norii sunt negri si soarele arunca raze primavaratice.

Tot aici e gradina rozelor. 0 sculptura din metal cu o carte in mana, asezata pe banca langa un lamai in floare si in fructe, priveste panorama orasului. Aici am atipit, gandindu-ma la oameni frumosi din viata mea. Soarele ne privea printre nori si ne cantau pasari, trandafirii erau de pe aleea de acasa, iar gandurile mele au haladuit asa de mult prin suflete ca am adormit cateva secunde in acea liniste lenesa.

Daca urci, ajungi in Piazzale Michelangelo. De acest loc ma leaga doua momente magice. Primul este legat de o chitara electrica din care curgeau notele lui "November Rain" in timp ce un David de bronz sustinea cu umerii sai norii grei ce se involburau deasupra. Mirosea a furtuna si a venit, dar ploaia cea mare a pornit la Chiesa di San Miniato al Monte. Al doilea moment magic a fost aici, in aceasta bazilica cu picturi ortodoxe si grinzi pictate: ascultarea unei voci divine, suave, calde, imbracate in sutana alba, care m-a facut sa ma cutremur. Pe jos era plin de inscrieri, dar noi ne-am asezat intamplator cu talpile pe cuvantul "speranze". Lumina venea incet spre mine, dintr-un semi-intuneric. Iar vocea mi-a ridicat la propriu parul pe mine.

Daca mergi pe Machiavelli si pe Galileo Galilei, iti umpli viata si creierii de oxigen, de basm si de natura. Pe acolo stau oamenii instariti, dar instarita m-am simtit si eu cand mi-am dat seama ca asa ceva am si eu acasa, numai fara alei de piatra, gradini cu maslini si porti inalte.
 
 Si uite asa, am indragit eu Florenta pe jumatate si am plecat cu el in nari. Uite asa a inceput sa mi se faca dor de casa, de inradacinari. In timp, se vor mai asterne fire de praf peste amintiri si atunci vor deveni mai valoroase. Si, poate ca atunci voi sti care este gustul sau adevarat.