luni, 30 aprilie 2012

Cotloanele Bibliotecii Nationale



Dupa multe rugaminti, intr-o seara cu apus caldut, am petrecut zidurile Bibliotecii Nationale.

Putin sfiita, fara stiinta lor, am pasit cu emotie. Imi plac inceputurile. Mica intre ziduri mari. Ne-am fi asteptat sa gasim carti, dar rafturile erau goale. Nemultumitor. Totul mirosea a proaspat, cam ca atunci cand incepeam scoala si se mai renova cate ceva. Lumina incojura dinspre Dambovita geamurile si pe noi, dincolo de ele. Mobilier gol, liftul care duce pana la 5. Dar noi am mers pana mai sus, pana unde scria "ACCES INTERZIS". 3 puncte miscatoare intre pereti albi, cu lumina difuza, pe culoare lungi si intortocheate. Ma simteam ca intr-un film  si asteptam sa descopar ceva. Am incercat usile care dadeau pe terasa. Inchis! Am abstractizat camerele de luat vederi si, furisandu-ne, am depasit acei pereti galbui de final de zi. Am ajuns intr-o camera unde plafonul era plin de burlane si tevi impachetate in folie argintie. Imi imaginam un concert sau o proiectie pe toti peretii. Era un aer apasator si ma intrebam oare ce a salasluit aici, inainte de renovare. In alta camera huruiau masinarii cu panouri de comanda, cu cifre si motoare, dar nu am avut indrazneala sa intarziem prea mult in acest loc. Totusi, eram pe teren aluncos. Eram intr-un spital al linistii, unde dementa era doar una a descoperirii unui loc in mod scheletic. Stiam ca incursiunea mea in acest loc nu ar fi fost una obisnuita. Asa se intampla cand imi doresc ceva mult si nu planuiesc nimic.

Dupa lungi cautari, cunoscand toate treptele si mozaicurile scarilor, dupa ce am mangaiat peretii fini si am privit apusul molatec dinspre Casa Poporului printre geamurile prafuite de la ultimul eraj, dupa multe verificari si mers in labirint, am gasit Aula. A trebuit sa trecem pe sub litere, printre stele proiectate pe pardoseala. Dar am ajuns. Si pe culoare sinistre, vagi, apasatoare, am urcat spre scaunele din public. Ne canta neindemanatic un domn la chitara. Am inchis ochii, dupa ce i-am tras dupa mine, pe trepte. Si am ascultat. Am indepartat greselile si am tresarit cu fiecare ciupitura de coarda. Mi-am adus aminte de profesorul de chitara si degetele dumnealui sprintene, de partiturile mele cu bemoli de dinainte de concursul judetean de muzica. Romanta anonima - asta urma sa interpretez. Imi transpirasera degetele, m-am impleticit. Eram rosie ca un rac si din interior ma invadau caldurile tropicale. Ce dulce sunau acordurile!  Lacrimi timide imi paraseau colturile ochilor. Ce moale si cald era totul in jurul meu in acea seara! Eram micul explorator al unei lumi de care apartin.

M-au luat pe sus, nu au mai vrut sa stam. Eu trageam de timp. Am alergat ca un scolar apoi catre intotarcere, pe afara, dincolo de acea imensitate de materiale grele de constructii. Ele grele, eu usoara, ca un fulg care si-a regasit amintiri. Mi-ar placea sa lucrez intr-un astfel de loc. As face ceva palpabil, ceva ce imi place, ceva cu rezultat.

miercuri, 25 aprilie 2012

In piata cotrobaie anotimpurile


Sambata dimineata imi face cu mana soarele prin fereastra, imi ridica pleoapele si imi da vant in baie sa imi racoresc genele. E o lene placuta cand stii ca te trezesti cu placerea de a face cu ochiul zambetului de pe cealalta perna si nu metroului. Pasesc desculta, sa simt racoarea. Iar din strada se aude forfota, cea in care o sa ma pierd in cinci minute. Cobor de la etajul meu cu bicicleta, ma indemn in mangaierea ce razbate printre frunze aiuriu si urc treptele coplesite de trecatori. Acolo ma duce sambata, dimineata, in locul acela atat de plin de miresme si povesti, in piata anotimpurilor.

Iar azi e primavara. Invazie. Ma intampina mormane de lalele liliachii, franjurate sau nu. Si liliac laleliu, narcise ca stelele, lacramioare fragede si garofite colorate de pictori nastrusnici.

"- Trandafire, mai traiesti? E batran, saracul, nici nu mai aude." Le spune batrana, mai mult pentru mine decat pentru dumneaei. Rasturnat pe-o parte, la soare, ducandu-si zielele pe dulcele caldaram caruia, in mintea lui mica, ii spune "acasa". Catelul cu blana colorata de o viata libera si grea. Cel mofturos si-a gasit loc in cutia de carton a floraresei. Sunt paznicii si prietenii tuturor. Daca esti om bun, se tin dupa tine pana strada te ia in primire.

E vremea ridichiilor de luna ca doar n-or fi de soare. E plin de mustati in piata, primavara, dar mustati de ceapa verde, de lobode si salate, de patrunjel si marar. E un fel de inceput de samba de la Rio, in rosu si verde.

- Domnita, un bujor? Daca mi-a spus ca sunt frumosi ca mine, am luat trei. Ii miros si obrazul mi se imbujoreaza (cum altfel?!) de o atingere delicata. Petalele se lupta cu fumul gros de mici de la baraca din colt. Oamenii pietei, pofticios rupand painea cu maini obosite, isi iau pauza de masa. Le e pielea parguita, hainele prafuite, ghetele scofalcite, unghiile murdare, dar mi-e drag sa mananc din mainile si truda acestor oameni. Ii aleg dupa fata, sa fie de-ai nostri, dar si dupa marfa, sa nu cumva sa ma pacaleasca.

Stau in colt si privesc fascinata la reteaua de ulite dintre tarabe. Curg oamenii, colorati, comozi, visatori, cu narile puse la incercare, adulmecand pastarnaci si teline. Te cheama, te trag de maneci, iti striga cu pronume de politete pietarii. El cara plasele, eu car florile pe care mi le-am servit din lipsa lui de inspiratie. Iar in jur am mormane de rosii, de pepeni de Dabuleni care ma cheama inspre origini. E deja vara si ma invadeaza castraveti drepti, carciumarese de la bunica si margarete din faneata de acasa. Soarele arde, oamenii fac vant toropelii cu o felie racoroasa de lubenita. Ochii incep sa-mi treaca vioi de la o taraba la alta, ferindu-ma de spinii trandafirilor si aducandu-mi aminte de mirosul de pamant al cartofilor. E vara si nici n-am simtit cand am mai crescut un anotimp.

Si nici n-apuc bine sa ma bucur de capsune si cirese, ca imi rasar in gramezi gogosari babani ca niste obraji de copil intarcat. Imi miroase a cimbru si a muraturi si parca o aud pe mami impungand cu undreaua gogonelele pentru a le aseza pe pat de frunze de telina. De peste tot ma bazaie albinele, pesemne ma confunda cu toata pleiada de micsunele si crizanteme din jur. Si dovlecii, draga Doamne, dovlecii stau portocalii in gramezi si se coc in fala proprie pentru ca nu cumva sa scape nerumeniti din tava cuptorului iernatic. Toamna se numara bobocii si se aduna recoletele. Fur o pruna vanata de atata stat cu capul in jos, dar tot imi fac cu ochii perele pergamute ale vecinului. E frumoasa si faloasa conopida, dar nu pot renunta la coceanul verzei, asa ca imi iau una romaneasca, nu de Bruxelles pentru ca sunt mai patrioata din fire.

Vine vremea strugurilor brumati, a nucilor lemnoase si a merelor ionatane. Se strecoara iarna, frigul; mi-e dor deja de harmalaia de acum 2 anotimpuri, de o rosie muscata in plina strada, de batranii alenea pigulind pe la tarabe. Trandafir, cainele, se muta langa o gura aburinda a retelei de caldura, de pe mese se scurg turturii verzei murate, din butoaie si galeti rasare alba, branza, de dupa colt rasare tanti Ilinca si imi vinde usturoi impletit in frunze de porumb. Micii sfaraie fara oprire, lumea-si sufla in fulare si pun in sacosa 3 fructe tropicale si 1 fir de frezie fara miros, asteptand sa vina iarasi primul anotimp.

joi, 19 aprilie 2012

Imi plac...



(Fotografie facuta de Peter Lindbergh)

Fotografia. Si mai mult Robert Doisneau. E ghidus. Ca si mine. Ma pierd cu totul printre galerii de fotografii si rasfoiesc cu nesat pe cei ce imi ajung aici, in inima. Van Gogh. Culoare, truda.

Imi plac pufarinele, bomboanele Raffaello si turta dulce de cand abia le prindeam in pumn. Sa-mi fie cald, indiferent de anotimp. Sa admir florile si sa vad batranei tinandu-se de mana, pe strada. Tinandu-si de mana anii. Sa ascult franturi de conversatii cand merg printre oameni si sa le pun cap la cap, construind povesti. Sa ascult muzica si sa ma inspir din ea pentru ceea ce urmeaza sa dau si altora. Sa studiez comportamentele si sa pierd vremea cu prietenii, fara niciun ban in buzunar. Delicios.

Sa rad... Da. Mereu se gaseste cate cineva care ma indeamna sa rad. Inca de cand eram in clasa a VIII-a, profa de fizica mi-a spus ca voi obtine multe cu zambetul meu. Oare?

Sa scriu. Aici, pe hartii, pe telefon. Oriunde. Sa vorbesc cu oamenii despre orice glumind, gesticuland. Sa imi umble cineva in par. Ahh... Simt ca imi iau zborul. 

Sa ploua si sa nu ma grabesc. Eu si picaturile care cresc lacramioarele. Sa fac copiii sa rada. Imi iese intotdeauna. :-) Sa ma zbat sa obtin ceva si sa cer mai mult de la mine si de la cei din jur. Aici sunt sacrificiul si lupta care ne inalta. Am furat cuvintele astea. Da. Sa fac tot ce pot sa imi inving fricile. Sa vorbesc cu parintii mei.

Sa descopar fiecare anotimp ca si cand ar fi prima data. Soare rasare, soare apune. Dar ca iarna nu-i niciunul in spirit. Sa urc pe munte si sa ma rastorn in zapada. Contempland cat de frumoasa e natura. Sa citesc la metrou si sa ma imbrac colorat. Traiesc in culori si daca nu as citi, mi-as pierde culoarea.

Floarea soarelui, dar parca iubesc din ce in ce mai tare lalelele si muscatele de pe veranda de acasa. Prajiturile cu crema si cu nuca si focul cu lemne din casele vechi. Bulinele si esarfele. Am primit o esarfa cu buline. 

Sherlock Holmes. Obsesiv. Cred ca avea dreptate tatal meu cand imi spunea ca mi-ar sade bine ca detectiv. Nu mai stiu imprejurarile; eram tare mica. Delta si oamenii cu ochi blajini. Cu tot cu nisip, praf, miros de peste si saracia ei curata. Sa bifez orase pe harta. Sa ma comport ca un copil cu (r)Irina si sa dorm la Mari. Sa merg la concerte si sa privesc cum ninge. Inchid ochii adeseori si ascult muzica. Si un baiat sensibil ca o adiere de vant.

Sa aflu ascunzisurile oraselor, sa am mult spatiu si verde in jur. Mai greu in capitala, dar am eu oazele mele. Oamenii care rosesc si feminitatea. Le gasim greu, dar am chiar langa mine si in mine. Cuvintele cu subinteles si veselia. Imbratisarile... daa... cele care te descotorosesc de ce-i mai rau si iti aduc un sarut pe buze. 

Dezordinea Bucurestiului si acum "Go Do". Sa fiu deschisa si, de fapt, sa nu sti mai nimic despre mine.

luni, 9 aprilie 2012

Credinta si religie


Cineva ma intreba de curand, fara a izbuti sa smulga un  raspuns de la mine, daca sunt credincioasa. Ei bine, am sa raspund aici - aveam demult in gand sa scriu despre credinta si religie.

In primul rand, a spune ca esti credioncios sau nu e ceva intim si nici nu trebuie sa fie altfel. A flutura in vant cu faptul ca esti credincios e cam acelasi lucru cu a-ti pune cenusa in cap si a te imbraca in zdrente, cum faceau fariseii pentru a-si demonstra apartenenta religioasa. A te lauda cu credinta anuleaza, de fapt, crezul.

Eu... am invatat sa cred cat trebuie. Cu masura, fara a fi bisericioasa. Fara a uita sa ma spovedesc in fiecare seara Cui trebuie, fara a uita sa multumesc si sa doresc binele tuturor. Asa ma invata profesorul meu de religie din liceu. Isi facea lectiile conform programei, dar apoi discuta cu noi. Si poate ca nu erau lucruri prea ortodoxe, dar eu intelegeam ca dorea sa ne arate normalul de a fi "credincios".

Dar eu am invatat ce inseamna sa fii credincios cu adevarat de la parintii mei, chiar de la mine, cand am reusit sa am destul discernamant. Mama mea a fost atee pana cand a indraznit sa se roage. Si atunci si-a dat seama ca nu e singura. Tatal meu tine mereu post negru in Vinerea Mare, se spovedeste si se impartaseste. Aducem impreuna lumina din noaptea Invierii si o stingem de pragul de sus al casei. E o aventura sa o sarim peste parleazuri, sa o purtam peste dealuri, sa o ocrotim de vant si de stingere. El mereu reuseste. 

Noi nu facem cum zice lumea: asta inseamna religie. E vorba, insa, de respectul pe care il dam acestui aspect din vietile noastre. Nu sunt genul care se acopera in biserica sau care nu intra din motive absurde, nu sunt genul care se duce sa pupe cruci, care sa dea acatiste sau sa se spovedeasca. Nu vad motivul pentru care trebuie sa ma spovedesc in fata unui om. Si sa fim seriosi, cu totii stim ca majoritatea preotilor au ajuns sa fie niste neintinati. Oare Dumnezeu chiar nu stie tot ce fac? Ce logica are sa-mi dea iertarea un om ca si mine?

Iertarea, pedeapsa, rasplata le primesc oricum, si nu de la un "slujitor de biserica". Dar da, imi place sa fiu miruita, tin post (cel mai adesea pentru o curatare a trupului, pentru sanatatea fizica). Postul sufletesc... il tin cu masura normalului, a echilibrului. Si asta inseamna ca nu sunt o abstinenta, o calugarita, o rupta de lume. Nu! Traiesc normal, numai ca ma gandesc si la altii cand fac ceva. Si, mai mult, ma gandesc la ce e moral. Dar cine nu calca stramb?

Daca sunt de acord cu religia in scoli? Mmm... as prefera o educatie in spiritul credintei, al bunei conduite. Totusi, mi se pare necesara o materie inrudita si as alege profesori, nu preoti, pentru acest lucru.

Si chiar de-am fi singuri, avem nevoie sa credem in ceva ce reprezinta Iubirea. 

Asa ca, dragul meu "intrebator", da, tin post pentru mine, sunt credincioasa pentru mine, imi respect religia in care m-am nascut, dar nu ma supun "regulilor" bisericesti decat in masura in care mi se potrivesc. Si pentru ca mi se pare singurul potrivit pentru astfel de momente, va doresc zile cu liniste si bucurie, cu mai multa curatenie si iubire in suflete, alaturi de http://www.youtube.com/watch?v=s4X7VH90LJI&feature=related

luni, 2 aprilie 2012

Am fost la bal. Am fost la plimbare.

                                     
(Imagine preluata de pe http://www.cadouri-grozave.ro)

Am fost la Balul Francofoniei. Cativa invitati, multi organizatori, unii emotionati, altii dezinvolti, unii spasiti, altii infipti, demni de lauda pentru efortul organizarii acestui eveniment. (https://www.facebook.com/media/set/?set=a.10150719949468746.424253.53544058745&type=3)

Impresia cu care am ramas insa, dupa aceasta seara, este ca nu putem pretinde ca mai avem cochetarie, maniere. Cel putin, nu ca in trecut. Nu ne mai invata aproape nimeni si suntem putini cei ce ne nastem sub semnul etichetei. Pe de o parte e bine, pe de alta e rau. De ce? De bine pentru ca asa ne individualizam, ne purtam personalitatea fara a ne incadra in reguli, fara a ne intepeni in corsete; rau pentru ca am pierdut activitatea de grup, bunul simt reiesit din bunele maniere, bunul gust dat de tiparele croitorului.

Pe vremea taranului imbracat in in si panza aveam momentul horei, cand lumea isi impreuna mainile si batea pamantul cu piciorul intr-un dans al curtarii, al inveselirii si al rasplatei saptamanii de munca. Mai inainte, erau balurile, acelea de care citim in carti sau pe care le vedem in filme. Erau dansuri de societate, era un ritual al hainelor, al conduitei. Acum avem cluburi, discoteci, haos zbenguit, dansuri, gesturi, culori, muzici. Un balast. Si cum o fi mai bine? Totul devine nostalgie la un moment dat.

Dar la balul care s-a dorit bal am simtit stangaciile, am vazut nepotrivirea incaltamintei sau bijuteriilor cu rochiile, gesturile timide din cauza de nesiguranta la o rugaminte sau o invitatie la dans. Si mi-am  dat seama ca acele vremuri sunt apuse. Si acestea vor fi la fel.

M-am plimbat cu doua caractere diferite in sens opus, pe strazile orasului. O persoana pe care o redescopeream dupa multa vreme si o persoana pe care o redescopeream pentru a nu stiu cata ora. Prima m-a facut sa-mi fie dor de a doua, a doua m-a facut sa privesc la prima cu gandul ca sunt oameni cu care nu sunt compatibila din start. Si am realizat ca exista momente cand nu mai lasi pe oricine in viata ta. Pentru ca ai deja oamenii pe care ti-i doresti in jurul tau. A fost o plimbare memorabila, am conchis, a doua zi.

Eram sambata dimineata, cu parul ravasit, dar cu un somn dulce la activ, in care nu m-am mai trezit din cauza motanului, in ditamai apartamentul, la etajul 4, blocul cu bulina rosie de pe Vaile Lascar. Si somnoroasa, cu gandul la concertul de jazz si la furtuna din seara anterioara, dar si la filmul in doi care se infiripa din mesajul meu, cu niste pantaloni care nu erau nici pe departe masura mea, am reusit sa ma scol lenes din pat si sa imi fac vant spre strazile Bucurestiului. Am vazut ca erau pomii infloriti si aveam langa mine acele fiinte cu care rad din nimic si care imi ingaduie sa rup o crenguta fara sa par rupta din secolul XXI. Vantul batea si zburau cu el si zambetele noastre lenese, optimiste. I-am trimis mesaj mamei mele sa ii spun despre inflorirea pomilor. Iar acasa aveam lalele albe. 

Asa ca... prefer plimbarile, iar balul il las pe alta data. Si, daca cineva a scapat neinformat, mi s-a pus rau de tot pata pe buline (a se vedea si pozica cu urmatoarele achizitii). Iar in ton cu bulinele mele, vine si acest filmulet colorat: http://www.youtube.com/watch?v=Hh-o5g4tLVE