Tineretea mea a ramas la 23

Azi e azi. O zi care nu va mai fi niciodata. A fost zilele astea frumos si cald afara. Recunosc ca mi-am dorit sa vad cum face primavara ochi ca doi sori. Si cum se topesc zapezile, incetisor, molesit, ca privirea mijita dimineata, de dupa cearsaf, cand prelungesti extazul unei nopti dulci.

M-am pierdut in discutii despre Radiohead, Asa, Cesaria Evora, Nouvelle Vague si Gotan Project, Waldek, Muse si L'Orechestre de la Roche, Iordache, Koop, Paul Kalkbrenner si inca... Si am ajuns la concluzia ca muzica e de partea noastra, ca am in jur oamenii dragi, uniti de sunete si versuri intersectate in gusturi ce se rafineaza in sens unic. Cu putin farmec si cu o nebuna pofta de dans, aseara am reusit sa-i fac pe solistul de la Grimus sa ma bata pe umar si sa cantam impreuna cateva versuri, iar pe solistul de la The Mono Jacks sa ma sustina cu privirea si cu zambetul in repetarea unor cuvinte care ardeau in mine. La acelasi concert, intr-o seara care a fost a mea, dar si a lor pentru ca a fost unul din cele mai faine concerte pe care le-am trait pe viu. Cred ca avem cu totii astfel de momente, cand lumea e o minge de baschet pe degetul nostru aratator. Iar asta ma face sa am sperante ca suntem pe drumul cel bun, cu orice-ar fi.

In seara asta ne-am batut cu perne pana am picat lati, dupa ce am degustat un vin bun castigat la "Voyage, Voyage", am avut discutii ametite si fumuri prostesti din tigara, vise zburate pe acorduri de trompete invizibile. Si-au planat ganduri cu dublu inteles, si ne-am lasat cu totii prinsi in mrejele adolescentei. Cu obiectele din jur, s-au rasturnat si sufletele noastre, s-au dat deadura pe cearsaful rosu. Si nu s-a exagerat cu nimic, inimile s-au rostogolit tulburator de lent. Si ne-am jucat cu mainile prin par, ne-am tinut de mana, am glumit si s-au auzit atatea rasete cat sa acopere multe povesti triste din lume.

Zicea si domnul Djuvara ca "tineretea tine de caracter". Dumnealui a ramas cu tineretea pe la 26 de ani, eu cred ca pe la 23. Si poate ca o voi purta cu mine pana cand imi voi prinde o agrafa in parul alb. Iar atunci voi sti, poate mai bine ca acum, de ce e frumos sa existe feminitate si nopti fara noima, in care sa te dezlantui ca un copil care zboara cu zmeul pe aripi de vant. Iar aceste nopti sa nu fie pacatoase de niciun fel. Sa fie doar sufletele acelea curate, dar dornice de tinerete, adunate in jurul luminii abajurului, care sa-si spuna povestile rand pe rand si sa se topeasca apoi, cu bucurie, in linistea innoptarii.

Da, cred ca tineretea trebuie recastigata, daca o pierdem. Si mai cred ca nu trebuie sa stam ca niste stane de piatra atunci cand ea navaleste din noi. Tineretea ne determina viitorul, de ea depinde ce vom lasa in urma, cum pornim in viata, dar ea este plina de curajul acela care se pierde in timp, de impulsivitatea momentului cand alegem anapoda, de farmecul pierdutului timpului degeaba, pentru noi, nu pentru ceilalti.

Ma credeti ca incep sa-mi uit varsta? Cred ca de la atata imprimavarare mi se trage.

Am sa inchei asa: http://www.youtube.com/watch?v=Oo4OnQpwjkc&feature=related si ma duc la somn, pentru ca deja ma apropii de "buna dimineata!".

Zapezi mari

Am primit ceva critici si mi le-am insusit, ca urmare o sa fac cateva adaugiri la cele de mai jos. Mesajul meu a fost gresit perceput, ceea ce mi-a dat de inteles ca nu am facut un articol complet despre acest subiect, in dorinta de a sublinia anumite comportamente.

Ma aflu la birou. La biroul unde bate, nici viscol, nici briza, ci un nesuferit de aer conditionat care imi strica sanatatea. Si bate si la figurat un vant de iarna care a "speriat" corporatia. Lumea si-a pus cizmulitele la uscat pe calorifere si lucreaza de acasa. As spune ca e un pretext, dar cine poate...

Drept sa spun, a fost al naibii de fain sa vin de dimineata la munca. La fel cum a fost sa ma plimb aseara pe strada, in timp ce ningea cu galeata. Zapada a tras iar de colturile gurilor in sus. De dimineata, caldut, soarele rasarea si facea zapada sa arunce luminite-luminite. Se mergea in sir indian, fara nervi, fara injuraturi. Statia de metrou Victoriei era ticsita. Ticsita de o rumoare iernatica. Soseaua era curata, trotuarul arata destul de bine. Deci? Care-i scuza?

A nins frumos aseara si, vai, pacatosii de noi, cei ce inca iubim iarna, am fost tare incantati. Acuzatorii sa se abtina, insa, atat timp cat nu au pus umarul sa ajute cumva pe cei ce, intr-adevar, nu prea au cum sa iasa din zapezi. Dar aici vroiam sa ajung. Cu cat sunt platiti niste amarati de prin sate sa se planga in direct pe Realitatea de situatia lor dusa pe apa sambetei din cauza zapezilor? Sau cati sunt cu adevarat neputinciosi in fata vremii de acum? Pentru ca, sincer, nu cred ca nea Ion, taran cu frica Lui Dumnezeu, nu a dat niciodata zapada din fata casei. A dat-o, dar acum asteapta autoritatea si jandarmul. Curios, nu? Si hai ca nea Ion o fi, saracul, ingropat in zapada, dar nu are si el vecini? Vecini din aia pe care i-a ajutat cu o cana de lapte cand nu aveau ce manca. Dar de unde atata bunavointa? De unde atata milostenie pe capul romanului din ziua de azi care nu stie cum sa isi numere mai putini pasi pe zi, ca dehh... are masina? Parca ne-am nascut, fratilor, in masini si cu laptopul in brate. Cineva, acum vreo 2 saptamani, statea cu laptopul in masina si dadea indicatii altcuiva la birou, pentru o comanda. Si ce sa faca biata faptura, cu ce sa ajunga la serviciu? Ahh... cu metroul? Daaa... exista si asa ceva. Stii tu, cartitele alea de misuna zilnic pe la subteran? Ai facut si tu parte din categorie acum cativa ani. Nu, dar faptura asteapta sa vina cineva sa ii dezapezeasca straduta, sa poata iesi din marea incurcatura. Pai prin '54, spunea o doamna, au iesit oamenii din casa cu lopeti si si-au facut unul altuia viata mai usoara. Nu au asteptat sa pice para malaiata de la imparatie. Si erau vremuri grele. Ei... si o sa-mi spuneti ca acum suntem la oras, ca nu mai sunt acele vremuri, ca sunt oameni angajati sa faca asta. Ei bine, dragii mei, stati in orasul vostru pana n-o sa mai fie paine pe masa si pana v-o urca zapada la etajul 5!

Mai sunt si oameni bolnavi, care sunt neputinciosi si Doamne ajuta sa scape cu bine, dar hai sa lasam fatalitatea asta deoparte si sa punem umarul faptic, nu sa clantanim din gura. Am citit despre niste iubitori de munte, care s-au echipat adecvat, au luat masina si in loc sa-si miste funduletele spre partie, au plecat spre Ramnicu Sarat, au cumparat cele ce au considerat a fi necesare si le-au dus oamenilor. Iar pentru cei ce vor sa dea o mana de ajutor, inca se poate: http://www.carpati.org/forum/altele-12/ture_de_ajutor-3262/

Dar nu ma surprinde ca cei ce stau in casa si le e bine, sunt indignati ca masina le e inzapezita. Si nici ca cei de la tara, care se plang ca de sfarsitul lumii ca sunt uitati de lume sunt, de fapt, oameni care au un telefon la indemana, la care cineva a ajuns sau care nu sunt in situatie critica. Omul cu adevarat nevoias nu va fi auzit la televizor. Atata victimizare si atata leneveala! Da, la japonezi se poate pentru ca oamenii aia nu au numai fonduri, dotari, au si spiritul de intrajutorare si nu se dau loviti cand e vorba de munca. Dar la noi... ei bine, la noi, daca asa vrea Domnul, sa murim inzapeziti, apai asa sa fie, ca e voia Sa.

Bineinteles ca nu voi ierta nici cealalta "oaste", ramasa, saraca, stupefiata (a se intelege fara vlaga in intreprinderea unei actiuni demne de o situatie de urgenta). As vrea sa-i dau cu fundul in zapada pe toti dezapezitorii cu firmele si licitatiile lor. Lor le creste funduletul, la fel ca si parlamentarilor, iar contributia noastra la banul public se cunoaste doar in burtile lor care au luat ceva zeci de centimetri in plus. Nu mai zic de nesimtirea unor declaratii facute de la prea marii care si-au gasit de curand sau nu chiar functii in Guvern. Si nu mai zic de lipsa lor de actiune si de implicare pe masura implicarii noastre in impozitele si taxele care curg cu nemiluita. Pe drept se revolta lumea si se intreaba unde le sunt banii, de ce o amarata de dezapezire costa niste fabulosenii de sume si de ce un nou prim ministru isi plimba ifosele pe la noile cabinete in loc sa aiba grija de poporul asta care ii asigura catarama de firma de la pantalonii cu dunga. Tare sunt curioasa cum or sa arate cu cizme de cauciuc alde Base, Ungureanu si nelipsita Ilenuta dupa ce s-or topi zapezile. Sa le facem cadou niste vasle?

Va rog sa ma scuzati daca nu am scris despre 14 februarie, dar ziua asta este doar o zi de februarie si atat. Il astept pe Dragobete, ca e de-al nostru. Halal natie mai suntem uneori!

A naste

Nasterea e un miracol obisnuit. Nu-ti vine sa crezi ca se intampla zilnic!

La un moment dat mi-am propus sa vad in fiecare femeie o mama; sa vad dincolo de invelisul care nu face cinste unei vieti infatisate la prima vedere. Mi-am spus si inca imi spun ca poate o prostituata, o nebuna, o femeie care calca pe morminte sa ajunga mai sus sau o amanta are un copil acasa de care are grija si pentru care nu este niciuna din acele femei pe care le dezaprobam in societate. Pentru un copil, mama din pantecele careia s-a nascut nu este acea femeie pe care o vedem noi.

Bineinteles ca exista si mame care nu-si merita darul. Soarta e soarta, insa exista motive, exista natura si circumstante care genereaza lucrurile rele din lumea asta, fara de care nu am sti sa apreciem lucrurile bune. Eu nu as sari sa judec din prima astfel de fapte. E ca si in carti sau in filme: trecutul determina viitorul fiecaruia dintre noi. Nu iau apararea mamelor care nu au puterea sa treaca peste trecut si refuleaza in viata copiilor lor, marcandu-si frustrarile cu brutalitate si rautate. Dar nici nu le pun la zid fara sa le stiu povestea.

A naste este implinirea unei femei si conexiunea ei cu atingerile fine ale unui univers niciodata stiut de altcineva. Nu am trait momentul inca si nu vorbesc din experienta, dar femeia poarta cu ea de cand e pe Pamant acest moment. Femeia isi doreste un copil pentru a-si desavarsi faptura si existenta, pentru a-si indeplini menirea si a arata lumii ca miracolele... sunt infaptuite in fiecare zi. Naste pentru ca isi doreste sa ocroteasca, pentru ca nicaieri nu s-a simtit mai protejata decat sub mangaierile mamei si vrea si ea sa fie cea care le face sa zboare in suvitele copilariei. Naste pentru ca are atata iubire in ea incat nu-i ajunge doar o viata cu care sa se reverse. Multe femei poarta acestea cu ele inconstient, dar respectul si aprecierea chiar si doar pentru acest lucru, ar trebui sa aiba alte proportii.

O femeie se remodeleaza de cand in ea prind forme un copilas. Fizic si psihic. E mai frumoasa. Isi pune toate sperantele si visele in acea faptura pe care o adaposteste, isi pune toata linistea si toata lupta ei de-a fi mai presus decat au crezut-o altii. Iar momentul in sine, cel fizic, greu, dureros, e doar un fel de a reaminti lumii ca lucrurile temeinice se fac cu greu.

A naste arata femeii ca e mai puternica decat isi poate inchipui vreodata. Mama mea imi spunea ca totul se intampla cu asa mare intensitate, incat e imposibil sa nu simti ca, in acel moment, e acolo Ceva mai mult decat ceea ce vezi sau auzi. Este o forta care te ajuta sa fii tare, care iti contracta muschii, care impinge odata cu tine, care aduce un zambet pe o fata desfigurata de travaliu.

Pentru mine, a naste inseamna Dumnezeu si om, la un loc.

Era un citat care spunea asa: Il faut qu'une femme souffle sur toi pour que tu sois homme.

Iubirea

Cu mine e doar inceputul unor ganduri care vor mai fi spuse in alte feluri, dar vor exprima aceleasi idile.

Cineva, de fapt multi au spus ca o poveste cu pasiune este una complicata, ca sunt norocosi cei ce au parte de ea. Se intampla oamenilor ce se iubesc cat timp nu sunt impreuna. De multe ori, acestia aleg alte suflete, dar un gand launtric le va spune mereu ca "nu renunti la oamenii pe care ii iubesti".

Altii spun ca esti norocos daca gasesti pe cineva cu care sa faci echipa buna. Acest lucru inseamna sprijin, respect, completare si mersul pe acelasi drum. Aici gasim armonia, echilibrul.

Pentru mine, iubirea e magie, poate cea mai mare; explicabila, totusi. Este in versuri pe muzica de ZAZ. O alegere spontana. In limba franceza, a iubi e senzual, in rusa este un joc cu doua guri straine, in engleza este o soapta, in romana este ganditor, in germana... e mai greu, dar as putea spune ca e un zambet. Daca am aduna toate limbile si dialectele, poate ca am aduna si toate sensurile iubirii.

Mi-am documentat de-a lungul timpului notiunea. Pentru mine. Vreau sa imi explic la toate nivelurile ce se intampla cand iubim. Si am gasit iubirea in toate cartile si filmele, in stiinte, in natura, in fiecare din noi. Exista oameni care comunica chimic, fara cuvinte. Moleculele o iau razna si produc ameteli. Desi departe unul de altul, indragostitii isi povestesc bucuriile si necazurile, regasirile in obiectele si trecatorii din jur, citesc aceleasi randuri si vor sa mearga la acelasi concert. Fara glas. Si culmea, exista explicatii fizice, biologice. Dar nu putem argumenta totul denotativ.

Cartile lui Lazarev mi-au aratat cate pot fi vindecate de un singur substantiv. De fapt, totul porneste si duce in acest punct numit, extrapolat, dragoste. E un fel de Roma pe harta secretelor si a muzicilor. Poate ca atunci, in clasa a IX-a (cand ma apucasem de cartile rusului), am realizat ca sunt inconjurata de iubire, intr-o prelungire continua de forme pozitive si negative. Am reusit sa imi insusesc ideea ca imbolnavirile vin dintr-o abatere de la iubire. Pare aiuristic, dar fizica cuantica a inceput sa dea explicatii energiilor si atractiilor.

Cum putem explica dragostea pilotului si a doamnei T. din Patul lui Procust sau a leoaicei instinctuale pentru puiul ei? De ce Noica, Plesu, Djuvara, in randurile lor, nu se rezuma doar la fapt, ci si la sentiment, aducand vorba, de cate ori au ocazia, despre ceva dincolo de concret? De ce electronii se invart cu atata fidelitate in jurul nucleului? De ce barbatul inselat isi omoara nevasta si se sinucide? De ce Dumnezeu se indura de pacatosi si da ploaie dupa o seceta lunga sau cum l-a ales chitara pe Jimi Hendrix? In formele ei nenumarate, iubirea e peste tot si toti credem in ea.

M-am umplut de ganduri intr-o dimineata, la metrou, cand un tanar ii tinea prelegeri unui amic de-al sau. Si gandurile astea s-au transformat intr-o furie pe care cu greu m-am abtinut sa i-o torn tandari in cap. De fapt, toata lumea il punea pe individ la colt, prin priviri piezise si intunecate. Era genul de misogin frustrat care incerca sa isi convinga amicul de cat de nasol este sa ai o relatie. M-a revoltat lasitatea acelei persoane pe care o regasesc din ce in ce mai des la cei din jurul meu.

Nu sunt genul care sa cada in extreme: mi-a trecut acea vreme. Poate ca in 20 de ani, in functie de experienta, credintele despre acest subiect se vor schimba sau cel putin modela. Raman, insa, sigura, ca daca am iubi mai mult, lucrurile ar sta nitelus mai bine. Si sunt convinsa ca ne dam seama ca avem in suflet iubire doar in momentul in care apare dorul si destinatarul dispare, dar ca asta nu ne impiedica sa pornim iar la drum.

Iubirea incepe cu iubirea de sine.

(Si, pentru a nu va lasa singuri, va recomand un album nou cu melodii vechi potrivit cuvintelor de mai sus: http://www.guardian.co.uk/music/musicblog/2012/jan/30/paul-mccartney-kisses-on-bottom-stream?intcmp=ILCMUSTXT9390)