duminică, 16 decembrie 2012

Vagabondul (2)


[...] S-a intors sa schimbe hainele lencaite. Si-a cusut si buzunarul. Cine stie!?

A inceput sa-si faca calcule. A realizat ca viata lui incepe la ora 17. La final de zi reface trasee cu acelasi asfalt si cu oameni schimbati la fata carora le-ar intra uneori pe sub scoarta, in pericard, sa inlature tot ce e carne si sa gaseasca iubiri felurite si ganduri. Doar asa, sa isi faca hatarul. Nu ca nu ar fi si el la fel, un mizerabil. De aceea ii sfredeleste pe toti, de aceea ii dezbraca de haine si ii vede goi. Naturali. Se intreaba de ce li-s unghiile murdare sau parul ravasit, de ce poarta tatuaje si bocanci in toiul verii, de ce isi cearta copiii in public sau se saruta plescaind, de ce citesc si nu sunt fideli. Ii adora pe cei cu rucsaci de munte si pe cei colorati, pe cei barbosi cu haine de englez, artistii si liceenii. Ii iubeste pe loc. Din ei supravietuieste. Acum, de exemplu, soarbe din priviri un tip fara gene, sa pare, cu ochi usor rozalii si cu palton gri. Pare rus si trist. La metrou, pasind cu grija sa nu se pravaleasca din nou, se uita la un domn cu maini murdare care mestereste la o bucata de hartie. Are pleoape pleostite, blegi, poate de necaz sau mai multe, ochi de un amar mare, negri ca unghiile. Ochii aceia decazuti in pesimism si in fierea groaznica nu pot fi lasati sa dispara, asa ca ii memoreaza. Sa nu uite de unde se pleaca.

Din cand in cand ii mai si uraste. Pe oameni. Pe cei cu zambet de himera si venin de vipera. Isi propusese sa nu lase loc acestui sentiment in el, dar a cedat. Viata e grava. Ca si frigul pe care vrea sa il simta  pe pulpe. Uneori, ii place sa simta ca il dor plamanii de ger, dupa care sa se astearna la caldura cu un pahar de vin. Si sa atinga doua maini nestiutor de frumoase. Fine, fugare, lungi. Pe langa cele doua maini, mai are sapte pisici. Nu ar putea spune de ce. Poate pentru ca sapte e numarul lui norocos. Poate de-aia. Toate de pe strazi, dar toate niste rasfatate acum. E un fugar si el.
 
Calatoreste ca o cartita si iese la lumina. O femeie cu broboada neagra pe cap, incotosmanita cu tot ce are mai calduros si de mana cu un copil, se plimba cu o boccea agatata pe un bat si sprijinita de umar. A zarit-o cand a iesit din bloc. Cerseste doinind. Se cutremura el, se cutremura ea, se incetosaeaza el, se incetoseaza ea, el se scutura de lume, ea incetineste pasul. Incetineste si el. Sa o soarba, sa nu il observe cum ii place sa o asculte cersind. Ce treaba stranie: sa vezi arta in durerea omului! Doinea simplu, a jale, cu inflexiuni amare si dulci. Era grava, dar parca o auzeai pe mama plangand. Nu poate sa nu planga chiar el. E incredibil cu tot acel ecou, cu tot frigul, cu toata dimineata. Si se opreste. O asteapta cu lacrimi in ochi. Il sfasie. Dar nu face nimic. A incremenit. Femeia intinde mana. Il mangaie. Izbugneste ca un copil pierdut, ca un copil orfan care, in sfarsit, simte o mama pe obrazul sau. O mama calda ca o paine, o mama buna si aspra in acelasti timp. Ramane tot niste ochi cat lumea de mari vazand. Doinirea continua sa bata cu ecou in geamurile oamenilor. Fiecare isi duce gandurile undeva. Si neputinta.

http://www.youtube.com/watch?v=ktvTqknDobU
(va urma)

vineri, 14 decembrie 2012

Vagabondul (1)


Sigur il stiti... umbla pe strazi cu chip de fluture. Zboara apasat si priveste intens. Uneori se uita tamp la oameni pana acestia nu mai suporta si intorc capul, dar priveste mai departe. Poate putin pe furis sau mai fastacit, dar se lasa fascinat. Altfel s-ar scutura, stie prea bine. Se intreaba mereu ce e dincolo de ei. El... doar o umbra pe care nimeni in afara de prietenii lui nu l-ar juca la zaruri. Se teme de lumea gandurilor neintelese, dar nimeni nu-l poate opri.

Poarta un cardigan. Se gandea ce cald o sa-i tina. Deja e parte din viata lui. De fapt, s-a indragostit deja de franjurile care ii atarna pe coapse. Paru-i prins cu gand de interbelic care il face sa creada sincer ca in alta viata a trait la Paris sau Londra. Crede sincer ca in alta viata a trait la Paris sau Londra, inconjurat de portelanuri feminine. Poate ca a fost Coco Chanel.

Inainte sa iasa din casa se privea in oglinda. Trupu-i este frumos gol. Ici-colo, coaste si solduri care impingeau in piele, sa-si iasa din el, sa fie putin slab cum le place lor. Uniform si rotunjor, nici prea tonic, nici lalau. Isi arata varsta, dar mai are. Se gandea ca nu iese in evidenta cu nimic, dar ii place sa creada ca atunci cand intinde gatul, lumea ii admira muschii prelungi care se inalta dintre umerii lati si lini. Asculta Brazzaville si dansa in fata oglinzii, asa cum facea adeseori. Si se gandea cum si-a cheltuit ultimii bani pe pensule, carti, ciocalata fina si cafea cu aroma de portocale. Nu pentru el. Nu toate.

Cand a iesit pe poarta verde, batranul a alunecat. Plecase la farmacie, varstnic si intepenit, cel mai probabil om rau la viata lui. Acum se agata de un gard de fier, zbatandu-se ca un gandac. I-a intins un brat ferm, neindemanatic. Atat avea la indemana. In gand era multumit ca putea face o fapta buna. Daca l-ar fi privit atunci, ei si-ar fi dat seama ca e modest, dar ca in interiorul sau straluceste o scanteie de mandrie. Si de indignare: "de ce nu dati, oamenilor, o mana de ajutor?". Au mers mai departe. Ei.

Un nimeni, un om. Azi a sunat-o pe mama lui. Sa ii spuna ca ninge. Si-a adus aminte de cat e de singur in acest loc. Si de asta i s-a facut frig. S-a zgribulit in cardingan si si-a pleacat ochii uscati. De atata tot. Genele-i sunt fragede.

E uimit de copilarie. O haituieste prin toate ungherele, o culege din toate ghirlandele. Se opreste si asculta cu nesat colindele din metroul umed. Absoarbe toata bucuria universului si scoate limba in ninsoare sa simta fulgi dulci, reci, ger.

Cade. Azi. Pe treptele de la metroul cu colinde. Lumea trece. Numara pasii, le admira ghetele si cizmele. Are timp atat de mult! Ii plac cele maronii, scurtute, ale tipului roscat cu fes albastru. Toti par egoisti de jos, de acolo de unde doare. Se uda, ustura. Nu striga. Nu injura. Doar zambeste si se ridica in liniste. Si-si infunda indignarea intr-un buzunar gaurit. Uita mereu sa-l coasa. 

(va urma)

duminică, 25 noiembrie 2012

Oameni frumosi - un actor

M-am gandit cum as putea sau daca as putea. Daca se cuvine, daca nu sunt prea "ieftina" sau prea novice. Daca nu mi se duce norocul sau daca nu e indrazneala prea mare. Dar cred... cred ca viata trece si ramane doar atat: ...
 
De data aceasta, nimeni nu imi raspunde, nu pun intrebari. S-a intamplat uite-asa. Si m-am lasat cucerita. Ne-am strans la un pahar de vin la "bomboniera". O garsoniera pe la 1 Mai plina cu picturi si carti. Cateva bauturi alese stau pe pervaz: in una sigur e whiskey, ba nu, e tuica veche in care fructele s-au parfumat. Si un pian negru, ros pe la margini. Pe marginea lui roasa se leagana doua picioare de femeie subtire si tanara, cuminti si frumoase. Cu miros vanilat si cu caldura de artist. Aerul. Altcineva sta acum aici: tanara de mai devreme. Dar care-i diferenta? Domnul Mihai Ispirescu e aici, in casa lui. Un domn inalt si dichisit, glumet si deocheat atat  cat se cuvine unui om cu amintiri. 

Se-nsira povestile. De pe la teatru, de pe la carciumi si restaurante. De prin Ploiesti. Cu Nichita, cu Fanus Neagu, cu prietenii de zeci de ani. Cu portii mari cu raci si povesti cu cortina despre barmani, cu rasete si apropo-uri nonsalante.

Inainte fusese vin italian, dulce si rosu ca tineretile, dar s-a terminat. De la domnul Pedro, cel care gateste excelent lasagna, torta de la nonna, orice cu peste si orice desert de la mama lui de-acasa. Ne spune ca ne va gati numai daca il vom chema la noi acasa, iar tineretea rade. Ne cucereste cu romana lui dansanta si zambetul cu accent de italian. Acum, insa, curge vin de "La Nuci". Cateva pahare de cristal arunca clinchete. Rasetele se pierd printre particule de aer cald. Ochii sunt obositi. Dar poezia traieste inca. Acolo, in plamanii unui actor. Eusebiu Stefanescu, un domn. Sarmant si bland, tacut pe alocuri.

Uitasem cum il cheama. Rusine mie! Dar nu puteam uita parul alb si acei ochi care sfredelesc pana in rarunchi si spun: "femeie, esti frumoasa" fara cuvinte. Imi seamana in minte cu Stefan Iordache. Si vocea, din aceeasi cafenea cu iz de tutun. S-a apucat sa ne recite din Ion Mincu, Odysseas Elytis - "Iar ca sentiment, un cristal", Marius Robescu si altii. Cuvinte care te cantaresc cu intelesurile lor: le intelegi au ba? Si o voce de om care a trait. A trait, domnule! Si stii tot: 

"Doamne, daca-mi esti prieten,
Cum te lauzi la toti sfintii,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu parintii.

Doamne, daca-mi esti prieten,
N-asculta de toti zurliii,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, daca-mi esti prieten,
Nu-mi mai otravi ursita,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu iubita." [...]



("Doamne, daca-mi esti prieten" de Spiridon Popescu, interpretare Eusebiu Stefanescu)

(va rog sa dati sonorul mai tare pentru a auzi inregistrarile)

https://www.youtube.com/watch?v=ehzOXKDZpxk&nohtml5=False
https://www.youtube.com/watch?v=lAghIHE2NGQ&nohtml5=False
https://www.youtube.com/watch?v=JMRYgFAbYJE&nohtml5=False

Atatea cuvinte turcesti, spuse asa, ca intr-o piesa buna, dansand de-a dreptul, jucand in tonalitati cu ele. Pline de-ti lasa gura apa, pline de interpretarea unui actor de vis. Poate ca asa era Bucurestiul pe care eu nu l-am trait. Cu cheful acesta de petrecut actoricesc, cu amestecul cultural si limba asta rauri, rauri de frumoasa, cu oameni care citesc si recita, care canta si danseaza, care iubesc si lupta. Dincolo de raul din afara. Nu e loc de el in seara asta.


https://www.youtube.com/watch?v=1Md3_726IRk&nohtml5=False
("Domnisoara Hus" de Ion Barbu, interpretare Eusebiu Stefanescu)

Domnul Stefanescu e elegant, traitor de-a dreptul, pasional si nostalgic. Seara are iz iernatic. "Esti cetateanul de onoare al sufletului meu" ii spune prietenului sau si il aplaudam. Asa simtim sa facem pentru ca ne credem parte dintr-un public al unui om mereu actor. Mai devreme radeam - raspunsul pentru intrebarea "ce faci?" e intotdeauna "Fac exceptie!", ne spune senin si sugubat. Dumnealui face exceptie, eu nu pot face abstractie. As fi vrut sa mai ascult si povesti, si poeme, si glumite piperate. As mai fi vrut. Dar e bine si atat. E foarte bine. Plecam galagiosi pe scarile blocului de bomboniere dupa ce ne pupam si lasam peretii sa-si odihneasca urechile. Ne luam locurile si gonim cu masinile pe strazile unui Bucuresti care-si are actorii lui...

Restul se traieste de pe locul numarul 7, din sala teatrului. 

joi, 15 noiembrie 2012

Interviu cu fotograful Simone Cechetti


La propunerea Cristinei Tinta, am facut acest interviu care a aparut in numarul 16 al revistei Foto4all. 

 Ana Neacsa: Exista momente in viata in care descoperim ceva ce ne da un alt sens. Cum a fost pentru tine sa descoperi lumea in cadre?

Simone Cecchetti: Viata se aseamana cu filmul "Sliding doors": lucrurile se intampla fara sa le planuiesti. Trebuie sa afli ce vrei. Ai vise, planuri, pasi pe care ii urmezi... Dar oamenii sunt cei care iti schimba viata cu adevarat. De-a lungul timpului, eu am avut norocul sa intalnesc oamenii in momentul si la locul potrivit si cred ca aceasta iti poate da o alta directie. Inainte de a fi fotograf eram web designer. Acum cativa ani am avut un client care m-a rugat sa fac cateva fotografii pentru site-ul unui eveniment ce avea loc in Roma. Acesta urma sa gazduiasca concerte ale unor artisti cunoscuti precum James Brown, Solomon Burkes, Nathalie Cole si ltii. Am cumparat o camera foto Kodak de 1.3 megapixeli si am inceput sa fotografiez. Din acel moment aveam sa imi descopar calea. Totul a inceput ca o indatorire ce tinea de munca mea, nu dintr-o motivatie creativa. Cred, insa, ca rezultatul este cel care conteaza si nu motivul.

Ana Neacsa: Odata, cineva m-a intrebat de ce fac fotografie de concert si primul raspuns care mi-a venit in minte a fost: "pentru ca imi place muzica". Care este motivul pentru care tu ai ales sa fii fotograf de evenimente?

Simone Cecchetti: Sigur ca da, sa iubesti muzica e important. La fel de important e sa te sincronizezi. Iubind muzica sau facand la randul tau muzica, asa cum am facut eu (am facut parte dintr-o trupa pentru care am scris cateva melodii), vei ajunge la o buna sincronizare. Daca stii cand va urma solo-ul unui chitarist sau portiunea unui basist, aceasta te va ajuta sa il fotografiezi pe Lemmy de la Motorhead, de exemplu. Munca aceasta este una nocturna, dupa o zi de munca normala (editare fotografii, fotografiere in timpul zilei, seturi...) si daca nu iti place muzica, este destul de greu sa-ti gasesti puterea sa duci totul la capat asa cum trebuie. Cand esti fotograf de concert, ai 20 de ore de lucru pe zi si asta e o adevarata provocare.

Ana Neacsa: Faci  multa fotografie de concert, iar asta nu-i usor deloc. Pentru ca trebuie sa te concentrezi pe un subiect mereu in miscare, pentru ca luminile se schimba in permanenta si mai ales pentru ca in jur e mereu zgomot. Sa nu mai mentionez si pe ceilalti fotografi care vor sa-si faca si ei fotografiile, alaturi de tine. Care e balanta pentru toate acestea, ce iti mentine pasiunea pentru acest tip de fotografie?

Simone Cecchetti: Pentru fotografia de concert e nevoie sa-ti lamuresti ceea ce doresti sa transmiti prin aceasta si sa te concentrezi pe acest aspect. E nevoie sa studiezi formatia mai intai: sa te uiti la fotografiile si la videoclipurile acesteia pentru a putea anticipa acele lucruri marunte care te pot ajuta. Imi pastrez aceasta opinie de ani de zile. As vrea sa scriu un jurnal despre aceasta, sa arat oamenilor in fiecare dimineata ce se intampla in timpul noptii.

Ana Neacsa: Am observat ca esti atras de fotografie de portret, chiar si in concerte.  De ce este asa apropiat de sufletul tau acest tip de fotografie?


Simone Cecchetti: Iubesc portretele, il iubesc pe Richard Avedon. Nu imi place spectacolul, imi plac oamenii din spectacol. Cel mai mult ochii lor.


Ana Neacsa: Cum este in fata scenei? Dar in spatele acesteia? Pentru mine, ceea ce se intampla dincolo de scena face ca povestea sa fie completa.

Simone Cecchetti: Succesul unui fotograf de concert se afla in urmatorul pas: culisele. Cand artistul iti acorda sansa sa intri in culise si sa observi ce se intampla acolo, trebuie sa faci ca totul sa straluceasca.

Ana Neacsa: Ce este important pentru tine cand fotografiezi? Este lumina cea care te atrage cel mai tare, compozitia, mimica oamenilor, culorile, fundalul sau magia momentului?

Simone Cecchetti: Pentru mine e important sa fac o fotografie buna la fiecare concert. O imagine care sa spuna intreaga poveste a acelei seri.

Concertele sunt diferite. Daca ii fotografiezi pe Steve Vai sau pe B.B. King, trebuie sa incluzi in fotografii chitara deoarece aceasta este parte din renumele artistului. Daca faci fotografii unei trupe, poti gasi ceva interesant la fiecare membru al acesteia. Tot timpul e altfel si uneori portretele nu sunt in stare sa spuna intreaga poveste.

Ana Neacsa: Consider ca tot ceea ce este facut pentru suflet, este facut si pentru arta. Si mai cred ca-ti poti educa ochiul pentru fotografie nu numai practicand-o, ci si prin citit, pictura, exersarea unui instrument, urcatul pe munte si altele. Crezi ca exista alte aspecte asemanatoare celor de mai sus care iti influenteaza inspiratia?

Simone Cecchetti: In tot ceea ce fac, incerc sa imi pun creativitatea sa lucreze. Exist din frumusete si o caut in tot ceea ce ma inconjoara in fiecare clipa.

Ana Neacsa: Exista multe controverse legate de fotgorafie, asa ca te intreb: cat suflet, cata ratiune si cata tehnica implici atunci cand fotografiezi?

Simone Cecchetti: Nu imi plac nici tehnica, nici scolile. Dar imi plac workshop-urile pentru ca, prin acestea, primesti cunostintele artistului. Ai nevoie de putin atunci cand fotografiezi si, in primul rand, ai nevoie sa fii creativ. Fotografia poate fi facuta si cu o camera mica pe care ti-o poti confectiona de unul singur. Ai nevoie de mult mai mult suflet, insa. Cu asta trebuie sa incepi si, cu timpul, iti vei gasi o metoda a ta.

Ana Neacsa: "Povestile trebuie spuse" mi-au spus unii oameni, asa ca mi-ar placea sa ne spui povestea unei fotografii a ta care te-a impresionat.

Simone Cecchetti: In fiecare seara inteleg ceva nou. Bineinteles ca a face fotografii cu Mick Jagger si cu Paul McCartney este altceva decat a face fotografii cu The Rolling Stones si The Beatles. Dar povestea se gaseste, cel mai ades, in ochii acestor oameni. Trebuie sa prinzi energia degajata de povestile ce se nasc din privirile lor. Si nu-i usor. 

Ana Neacsa: Ce inseamna pentru tine Mick Jaggers is Rencontres d'Arles? Ce e in spatele acestor legende?

Simone Cecchetti: Multi fotogrtafi vor fi celebri in viata lor doar pentru o singura fotografie. Sper sa nu fie si cazul meu. A avea o fotografie in cel mai mare festival de fotografie din lume si a fi publicat alaturi de Andy Warhol's sau Annie Leibovitz au fost doar intamplari care au dat startul pentru mine. Am vrut sa ajung aici, ca orice atlet care are in minte un record, dar eu vreau un nou record. Portretul lui Mick Jagger a fost un inceput. 

Ana Neacsa: Mai toti fotografii au un vis. Care este al tau?

Simone Cecchetti: Lucrez deja la visul meu, vreau doar sa am sansa sa il continui.

duminică, 28 octombrie 2012

Casa albinelor


Celofanele se rupsesera... Evadau din casa sarind prin sparturile nailoanelor care nu puteau fi inlocuite cu unele noi. Era o mica aventura sa sara pe geam si sa calce pe pamant moale, sa iasa afara sa se joace cand nu aveau chef sa doarma. In camere calcai pe pamant prafuit. Caramizile gaurite serveau ascunderii cateunui secret. In dormitorul neterminat si racoros erau scule, paturi, ceaiuri pentru iarna, o masina de spalat si rufele murdare, o bucata de linoleum pe jos, caramizi. Era locul intunecat si sumbru, ascunzisul pentru tanci. Din baia de-alaturi salutau bucatile de staniol pentru confectionat podoabe de pom si rochia de mireasa a mamei transformata in costum de zana zapezii. Cada si boilerul monstruos nu aveau sa fie nicicand folosite. Altele si altele noi urmau sa le inlocuiasca.

La inceput a fost doar bucataria, cu rol de camera buna la toate. Pluteau aburi de tot felul. Soba dogorea si covorul era ponosit. Podelele mereu spalate cu lesie, peretii umeziti, vopsiti mai intai in galben, apoi in verde. Podul adapostea nuci, scanduri, tigle, praf si viespi, veverite si dihori. Batea vantul a greu si frig acolo. Dar soba dogorea. Cu lada ei de lemne, cu vatraiul plin de cenusa, cu surcelele si painea prajita pe plita. Tot in bucatarie era un pat cu patura portocalie, o masa cu musama si un cazan cu apa pentru rufe. In cuptor se coceau placinte cu mere si dovleci, negrese si foi pentru prajitura cu crema de lamaie, preferata bondarului sef. La zi de post, faceau mancare de prune si macaroane cu nuca, iar de vremurile erau grele, dulcele era halvaua turceasca. Se strangeau in jurul tigaii asezate pe un scaun si imparteau cu bucurie. Tot in bucatarie, albina tata isi radea barba in fata oglinzii unei lampi cu gaz. Lacrimi, bucurii dar mai multe neputinte, munca multa, umezeala si tremur, dezamagiri si vise, si putere... cata putere sa construiesti cu doua farame si patru maini o familie si o casa!

Intr-o iarna a aparut o catelusa. Statea mica si speriata sub scara de lemn, pe culcus de haine vechi, iar zapada cadea de pe casa. Au salvat-o de la foame. Din bucata lor de paine, ea avea coltucul. A rezistat, a crescut mare. A facut si pui dragalasi. Pe aceeasi scara, mirosea a paine calda adusa de tata cand se intorcea de la serviciu. Pana el scotea apa din beci, albinutele pui mancau jumatate de rumena. In beci coborau pe scari facute parca sa tina secole. Cand venea ploaia, le acopereau cu doua table. Fuga, repede, sa nu se scurga apa! Gemuri, dulceturi, zacusca, tuica, muraturi, sticle de lapte, sifoane si apa, bete de marar agatate in cui, rafturi cu mere si borcane. Ani de zile, cu farasul si cu galeata, tone de apa au fost adunate si scoase afara din acea pivnita. Si era frig, si ploua mult. Dar izvoarele nu secau si izvoarele astea au trecut cu bine secete ani de-a randul.

Apoi a fost holul cu presuri si cu frigider dupa care albinutele se ascundeau sa se sperie reciproc. Apoi sufrageria cu canapeaua verde, cu pal pe jos, cu clanta rasunatoare. Se mai iteau soricei, pe dupa godin si somnul era temator. Acolo mirosea a gutui si a mere insiruite. Si a carti. Biblioteca mare, care intre timp a devenit mica pentru ca albinutele au crescut mari, era plina cu cartile insemnate ale mamei albine. Si era si tabloul cu veverita sau cel cu castel de pe perete, si albumul de nunta al frumosilor parinti. In sufragerie se punea fasolea la uscat, incaltamintea peste anotimpuri si se petreceau sarbatorile. Sampania pufnea de tavanul crapat si apoi curgea in paharele care nu erau folosite decat pentru musafiri sau astfel de momente. Dincolo de usile de jos ale vitrinei se aflau dulceturi pe care le mai incepeau cu pofte mari, seturi de vesela si lingurile de lemn. 

Dar s-a facut si primul dormitor cu soba de teracota. Si inca o soba in alta camera, geamuri in toata casa, camere tencuite. Multumita sticlelor cu tuica vandute colegilor de munca, au reusit sa plateasca si lucrarile pentru instalatia de gaze. Prima zi a fost sarbatorita cu sampanie si toate usile deschise, toate camerele incalzite, toate sufletele multumite si luminate. Era  atat de bine! Gata cu lada de lemne, cu aschiile si rumegusul de pe jos, cu desenele flacarilor pe pereti, cu mirosul de brad, cu bratele de lemne aduse de afara. Intr-o iarna, viscolul a zburat tigla de pe casa, dar au trecut si peste asta. Mortare, galeti cu ciment, maini asprite, mancare pentru zidari nepriceputi, mirosul de basamac. Albinutele copii se alergau si dadeau si ele manute de ajutor. Renuntari pentru fiecare lingura cu varza care se ardea uneori, paine pe datorie, imprumuturi la fonduri de ajutor reciproc. Un sacrificiu continuu si din greu in mai greu. Micutele albinute erau bune la carte, frumos educate, cu acitivitati extrascolare care faceau totul sa nu para in zadar. Si era curat acolo, in casuta lor. Iar aleea era plina de flori, pietruita, holdele bogate.

Iar acum e ce-i acum. Un loc cald si primitor, o truda de zeci de ani, un loc in care stai cu drag. Camere cu parchet si mobile noi, geamuri etans, baie albastrie si bucatarie aramie, gresii si faiante, gard roscatiu, pompa de apa in fantana din beci, balcon de lemn, holdele tot bogate, albinele tot muncitoare. Un loc tanjit, plin de greutati nestiute sau uitate. Doar peretii si sufletele de acolo mai pot spune povestile. Si poate apa care a izvorat in nestire.

Casa se naste din tarana si are in unghiuri paienjeni. Cat e locuita, panzele se tes de la capat mereu. Si praful nu se-asterne prea mult. Iar dulceata n-are gust daca nu e pitita pentru zile bune. Dumnezeu nu-ti da vreodata mai mult decat poti duce. Viata nu-i prea grea sa te doboare. Si din greu, si cu rost se ridica o casa de albine.

joi, 18 octombrie 2012

Cum arata o zi perfecta!?


Sa te scoli intr-o dimineata de octombrie caldut, cu nori lunguieti pe cer si sa te plimbi pe strazi. Sa plasezi la posta un plic cu niste tablouri care au placut cuiva. Sa ti se para toti oamenii frumosi, sa privesti printre blocuri si sa zaresti toamna in frunze, in copaci plangareti de culori, sa te patrunda nitel dimineata cu vantul ei care face dare pe cer cu pensule albe si subtiri. Sa rasara aburi de pe sinele de tramvai si de pe strazi, sa urce in frunze si de acolo sa se transforme in pulberi aurii pentru ca soarele are chef de joaca. Sa primesti o garoafa pentru ca e o zi speciala, din intamplare. Sa te sune o prietena cu care sa razi de povesti de weeke-end in apartamente centrale. Sa mananci o salata buna si sanatoasa, cu aroma de busuioc. Sa faci planuri pentru iesit pe munti si sa te intalnesti cu prietena ta cea mai buna de care ti-a fost dor si care ti-a adus ciocolata si ceva colorat pentru ca stie ca asta iti place. Sa mergi la o expozitie si sa saluti oameni care iti rad de bucurie pentru ca te reintalnesc. Sa te caute cineva pentru ca a citit din tine si crede ca esti un om frumos care i-a iesit in cale, sa te invite in tari straine fara sa te stie. Sa iti povesteasca altcineva despre tari asiatice. Sa ajungi intr-o curte cu mese de fier forjat, unde se canta la violoncel si sa razi pana te dor obrajii. Cu oameni care iti sunt aproape de suflet. Sa castigi o bere ce canta si sa mergi cu ea pe strazi, facand haz de lume. Sa bei vin si ciocolata calda si sa vorbesti tare, pentru ca asa faci tu: vorbesti tare si nu iti dai seama. De bucurie ca ai o zi perfecta. Sa te incalzesti cu puloverul gri pe care ti l-a adus prietena cea mai buna si sa iti vina sa plangi de bucurie ca e in viata ta. Sa vorbesti aiurea cu cei de la masa si sa constientizezi ca a fost ziua ta norocoasa. Sa simti ca iti pleznesc obrajii. Ai ras mult si te dor. Sa te conduca cineva pana la metrou pentru ca mai sunt baieti care au maniere, sa te ia in brate si sa-ti multumeasca apoi pentru ca ia-i dat lui cadoul tau. "Dar din dar se face rai." Si sa te pregatesti de plecat pe munte, iar toata lumea sa-ti spuna cat de special e acel loc in care vei ajunge.

Spunea Vlad Mixich de curand: "Va dati seama ce munca grea au ingerii? Cate forte trebuie sa potriveasca, cata munca sa faca ca doi oameni sa se intalneasca si ca unele lucruri sa se intample"?

marți, 16 octombrie 2012

Oameni frumosi - Beatrice Iordan

 

Beatrice Iordan are chip si zambet de copil. E o faptura ce pare fragila, dar pe mine m-a uimit cu simplitatea si puterea ei. Odata a venit sa imi multumeasca pentru niste fotografii, dar i-as fi spus eu de mii de ori "multumesc" pentru ceea ce face alaturi de ceilalti colegi, in cadrul formatiei Trei Parale. Alta data mi-a pictat sapte ingerasi asa cum a invatat de la tatal ei, pictor de biserici, pe care i-am daruit celor dragi mie si, mai tarziu, m-a invitat la o piesa de teatru pe podelele de lemn ale Muzeului Taranului Roman. Acolo m-am imprietenit eu, Zana Maselelor, cu Maruca, iar Maruca e mereu in public. Si eu cred ca asta o va ajuta sa creasca frumos tare.

Dupa nitel Hopa Trop intr-o lume plina de copii si de proiecte, am reusit sa ajungem aici. Aici, unde e veselie, modestie si unde am invatat ca...

Ana Neacsa: De cand v-am ascultat si privit in primul concert (ma refer aici la formatia Trei Parale), am ramas cu o imagine de oameni curati, care stiu sa traiasca autentic si sincer. Si mi-am spus: "mi-e drag sa privesc astfel de oameni frumosi!". Ce crezi tu, Beatrice Iordan, omul si artistul, ca ii face pe oameni frumosi?

Beatrice Iordan: Draga Ana, ma adresez tie pentru ca tu esti interlocutorul meu imaginar, nu ma simt cu nimic mai speciala fata de altii; pur si simplu fac ceea ce cred ca trebuie sa fac si ceea ce cred ca e mai bine. Imaginea de simplitate si frumusete de care spui mai sus vine, poate, din faptul ca facem lucruri care ne plac noua, incercand sa nu lasam loc de compromisuri sau orice alte lucruri care ne-ar intrista sufleteste mai tarziu. Desigur, in toate acestea un rol cu totul frumos si de netagaduit Il are Cineva de-acolo de sus, aflat printre nori, care ne deschide drumuri si ne face viata mai lina.

Poate frumusetea unui om vine si dintr-o implinire sufleteasca pe plan familial, dar si profesional. Nu stiu sigur. Dar pentru mine ele merg mana in mana; nu se poate unul fara celalalt. Cateodata, cand vin acasa, ii povestesc fetitei mele ce am facut "azi" si o incurajez si pe ea sa faca la fel. Este de fapt o rememorare a activitatilor de peste zi si un control legat de propria persoana. Asa pot raspunde oricand intrebarii: "Am facut bine ceea ce am facut azi?" Odata ce imi raspund la aceasta intrebare, stiu ce am de facut maine.


Ana Neacsa: Crezi ca ai un rol al tau, o bucatica a ta numita talent sau menire, prin care sa faci ca o parte din lumea ta sa fie mai buna? Iti propui sa faci un scop din a schimba ceva pentru cei din jur?

Beatrice Iordan: In viata mea nu imi propun neaparat scopuri. Nu imi propun sa schimb ceva pentru cei din jur si nu vreau sa sune a egoism. Eu iau totul asa cum este si cum mi se da, iar pe urma nu  fac altceva decat sa duc mai departe ceea ce mi s-a dat. Cred ca o cheie in viata este aceea de a deschide bine ochii si de a vedea ce ti se da, ramanand ca tu sa preiei si sa duci mai departe. Degeaba iti propui si iti doresti sa fii ca altul, nu vei reusi niciodata. Si mai mult, vei avea mereu sufletul indurerat ca nu ai ajuns acolo unde ti-ai dorit. Sa fii tu insuti si sa dezvolti pe cat posibil ceea ce esti, eu cred ca asa ajungi sa fii implinit. 

Cat despre talent, nu cred ca exista om fara talent in ceva. Daca nu e artistic, poate e tehnic sau cine stie? Toti, absolut toti oamenii au ceva care este numai al lor. Eu, de exemplu, sunt lipsita total de afinitati tehnice. Cateodata tehnologia e un mare chin pentru mine si ma inclin cu respect in fata celor ce reusesc sa invarta pe degete acest aspect. Toti avem un rol in a face ca lumea sa fie mai buna.

Ana Neacsa: Pictezi, faci ateliere de teatru cu umbre si teatru de papusi, canti, esti mamica si sotie. Ce te bucura mai mult, ce sperante ai?

Beatrice Iordan: Tot ceea ce fac simt ca imi este dat si toate se imbina. Pictura, muzica, teatrul nu fac decat sa se completeze si sa ma ajute sa invat cum sa le fac pe fiecare in parte mai bine. "Meseria de mamica" este deasupra tuturora, insa. Este cea care ma ghideaza si ma determina sa fac lucrurile cat mai bine. Imi doresc ca fetita mea sa fie mandra de mine cu anii. Asta este pentru mine cea mai mare bucurie. 

Ana Neacsa: Neagu Djuvara spunea ca unii dintre noi ramanem cu tineretea la o anumita varsta. Simti ca ai ramas statornica in spirit la o alta varsta decat cea oficiala? Daca da, ne spui cum e tineretea ta?

Beatrice Iordan: Nu stiu ce sa spun. Simt ca timpul m-a schimbat, dar nu neaparat in rau. Am invatat mult, iar lucrul permanent cu copiii m-a ajutat sa ma inteleg pe mine mai bine, sa fiu mai grijulie cu ceea ce fac si in ceea ce simt, cu ceea ce vorbesc sau gandesc. Gesturi care nu par a fi importante pentru noi, pot afecta pe cei de langa noi. De aceea, trecerea timpului m-a facut atenta intr-un mod diferit asupra gesturilor mici care pot parea nesemnificative, dar care se pot transforma in lucruri rele. Da, ma simt tanara, cu toate schimbarile care au venit cu timpul. E tineretea aceea matura, care ma ajuta sa fiu o mama buna si iubitoare.

Ana Neacsa: Ce consideri ca te face pe tine deosebita? Pentru ca, pentru mine, esti deosebita de la muzica pe care o canti, de la tinuta pe care o ai, de la felul in care o implici pe Maruca in ceea ce faci, pana la felul in care zambesti ca un copil care nu are nimic de ascuns si felul acela naiv de a picta ingeri.

Beatrice Iordan: Cateodata cred ca parerea celorlalti este data de parerea ta despre tine. Eu nu ma consider altfel. Cred, in schimb, in puterea dorintei de a fi tu insuti si de a nu te lasa contaminat de parerile celorlalti legate de fiinta ta. Daca tu simti ca ceea ce faci este bine, si ceilalti vor crede la fel, iar daca te lupti din rasputeri sa faci lucurile care ti se potrivesc, n-ai cum sa dai gres. Eu cred ca aceasta e o cale prin care poti deveni implinit.

Cu Beatrice puteti sa va vedeti pe oriunde e rost de ceva cu folos pentru suflet. Deocamdata, insa, eu va las cu muzica: http://www.youtube.com/watch?v=IApa96T0o-E

miercuri, 12 septembrie 2012

Oameni frumosi - Nicolas Restrivi


                                                    (Ana Neacsa - Un argentinian la Roma)

Pe Nicolas Retrivi l-am cunoscut in apusul unei seri pline de zumzet. Picta si in jurul lui era liniste, desi Piata Navona din Roma era o mare de oameni. M-a fascinat delicatetea cu care transforma talentul sau in bucurii marunte pentru suflete visatoare. Nu ne cunoastem mai mult de cateva minute in care am cumparat un evantai pretuit cu 10 parale europene si in care am avut bucuria sa primesc o carte de vizita, dar imi place sa cred ca am un nas fin pentru oamenii frumosi. Asa ca va intind o mana si sper ca ma veti urma.

                                                       (Nicolas Retrivi - Patagonia vida)

Ana Neacsa: Inainte de Piata Navona, Roma era doar un oras mare pentru mine. Abia dupa ce am facut ochi in acest loc plin de pictori, instrumentisti, manufacturieri, indragostiti si mii de culori am vazut Roma boema. Cum este sa fii un om in viata de zi cu zi a Pietei Navona? De ce este atata magie acolo, de ce esti tu atat de magic?

Nicolas Retrivi: Multumesc pentru gandurile frumoase. In piata simt timpul ca pe apa unui lac, senina si prezenta. Traiesc un schimb de energie cu oamenii care vin de peste tot din lume, asemeni unui rau: eu imi nasc pentru ei pestii mei colorati si ii las sa plece, iar apa imi aduce in schimb “metalul” care ma ajuta sa traiesc. Ca intr-un schimb nobil.

Insa nu este totul dragoste si poezie intr-o societate care copiaza mai mult de la furnici decat de la pasari sau alte animale, dar in aer liber prezentul si diversitatea sunt traite mai intens de oameni. Eu asa cred.

Ana Neacsa: Esti un baiat simplu. Ca un personaj de poveste, o poveste cu un anonim ce picteaza cu multa delicatete si care devine astfel un om fabulos. Ne poti spune povestea acestui pictor?

Nicolas Retrivi: Am crescut in muntii Patagoniei din Argentina, mancand cirese din pom si paine facuta in casa. Mergeam la pescuit, calaream, ma tolaneam in iarba si priveam cerul instelat tinand in brate un manunchi de menta salbatica. Luam in ras frumusetea frigului strangand lemne si aprizand focul. Cred ca de aici s-au nascut sensibilitatea mea si placerea de a trai, o familie de oameni deschisi si umanisti, cautarile mele, eul, ambitiile, cartile, "drogurile", muzica, pasiunea de a picta, accidentele, iubirile, despartirile.

A urmat apoi prima mea excursie in Europa. Am inceput sa pictez pe panza, lemn si evantaie, am realizat cateva expozitii in galerii de arta si baruri si am fost mereu acolo, in strada, pictand. Am cantat la metrou, dar cel mai ades am pictat. O vreme, ani, am pictat la intrarea din Muzeul Reina Sofia din Madrid, alti ani i-am petrecut pictand pe aleea Muzeului Prado din acelasi oras. Am calatorit pe coasta spaniola, prin orase si muzee, am ajuns in Paris si, in final, in Italia. Toate acestea pentru a supravietui cu visul si pasiunea mea si, mai apoi pentru a reusi sa-mi cresc baietelul.

Ana Neacsa: Pictezi evantaie si ceva intre realitate si fantastic. Si e ca si cand ai visa atunci cand privesti aceste creatii, ca si cand viata ar exploda in culori. De unde crezi ca vin toate aceastea?

Nicolas Retrivi: Cred ca vin dintr-o educatie a apropierii de natura, din gemul de zmeura al mamei mele, din pacea si iubirea ei, de la tatal meu, din libertatea lui si de la sora mea pe care o iubesc.

Ana Neacsa: Un argentinian la Roma. Un argentinian cu familie, un argentinian caruia ii place sa urce pe munte si sa cante la chitara. Cum de? Ce iti lipseste, ce iubesti cel mai mult in viata de acum?

Nicolas Retrivi: Ma bucura libertatea mea.

Ana Neacsa: Spune-ne ce te impresioneaza!

Nicolas Retrivi
: Ma surprinde usurinta cu care acceptam ipocrizia si cu care devenim parte a ei, tradandu-ne temeiurile. Sunt surprins de nedreptatea pe care o suportam, scufundandu-ne in confortul ignorantei. Sunt surprins de felul in care ne pierdem vremea incercand sa ne agatam de ceva ca si cand viata nu ar fi un episod magic pe care l-am proiectat din infinit.

                                                        (Nicolas Retrivi - Asimil crazy)
En español

Ana Neacsa: Antes de Piazza Navona, Roma era sólo una ciudad grande para mí. Pero después de despertarse en este lugar entre pintores, cantantes, personas, amantes de la artesanía y los colores tanto sentí la Roma bohemio. ¿Qué se siente ser un hombre todos los días en Piazza Navona? ¿Por qué es todo tan mágico, ¿por qué estás tan mágico?

Nicolas Retrivi: Gracias por los cumplidos. En la plaza siento el tiempo como el agua de un lago, sereno y presente. Vivo un intercambio de energias con gentes de todo el mundo, como agua que corre, hago nacer mis peces de colores y que vallan, la corriente de agua trae algo de ”cobre” que yo necesito para vivir, como en cualquier noble oficio.

No todo es amor y poesia sobreviviendo al aire libre en una sociedad que copia mas a las hormigas que a los pajaros u otros animals, pero al aire libre la gente vive mas el tiempo presente y la diversidad. Eso creo.

Ana Neacsa
: Eres un chico sencillo. Eres como un personaje de la historia, una historia con un anónimo que es la pintura tan delicada y esto hace que se convierta fabuloso desde el anonimato. ¿Nos puedes contar la historia de este pintor?

Nicolas Retrivi: Me Crie en la montana en Patagonia Argentina, comiendo cerezas del arbol, pan casero, pescando en el arroyito, andando a caballo, tirandome en el pasto a ver el cielo estrellado estrujando un punado de menta salvaje. Cagandome de frio hermosamente, juntando le ña y prendiendo el fuego, supongo que esa es razon de mi sensibilidad y amor a vivir. Mi familia de mentalidad abierta, y cercana al pensamiento humanista. Mi busqueda personal, mi ego, ambiciones, mis libros, drogas, musica, el amor a dibujar, accidentes, amores, desapegos.

Despues mi primer viaje a Europa, pintando cuadros en lienzos, maderas y abanicos, haciendo algunas exposiciones en galerias y bares, y siempre en las calles pintando, tocando en el metro, pintando en la entrada del museo Reina Sofia, algun tiempo, algunos anos, y otros en el paseo del museo del prado en Madrid. Viajando las costas de Espana, ciudades y sus museos, Italia, Paris. Sobre todo siempre pintando y sobreviviendo, con mi sueno y mi pasion, y hace algunos anios creciendo mi hijo.

Ana Neacsa: Usted está pintando los fans y algo entre la realidad y el cuento de hadas. Y es como soñar cuando nos fijamos en ellos, como la vida está estallando en colores. ¿Dónde crees que todo esto viene?

Nicolas Retrivi: Supongo venga de una crianza cercana a la natura, al dulce de frambueza cacero de mi mama y a su paz, su amor, y el de mi padre, a la libertad de mi padre, y a mis hermanas que amo.

Ana Neacsa
: Un argentino en Roma. Un argentino con una familia, un argentino que le gusta escalar las montañas y tocar la guitarra. ¿Por qué? ¿Qué le pasa, lo que estás disfrutando más en tu vida ahora?

Nicolas Retrivi
: Disfruto de mi libertad.

Ana Neacsa: Cuéntanos una historia que te haya impresionado!

Nicolas Retrivi
: Me impresiona la facilidad con que haceptamos la hipocrecia y pasamos a formar parte de ella traicionando la propia virtud, Me impreciona la cantidad de injusticias que soportamos annegandonos en la comodidad de ignorar. Me impreciona la facilidad con que perdemos nuestro tiempo queriendo aferrarnos a las rocas, como si vivir no fuera un episodio magico que nos proyecta desde el infinito.

miercuri, 5 septembrie 2012

Vrea ca lumea sa se opreasca


Era seara. Hilde isi facea rugaciunea, asa cum o invatase cineva in copilarie. Nici nu mai stia cine. Si cand a inchis ochii, a aparut un copac. Dar nu orice fel, ci unul de basm, incotosmanit pana la gat in muschi verde si carnos, intortocheat si gros ca un mosneag din nord. Ca bunicul. Si o lumina cadea pe el in culorile curcubeului. A deschis ochii sa vada daca deja visa, dar nu. Era in pat, in genunchi, spunandu-si rugaciunea. Si cand i-a inchis la loc, copacul a reaparut, ca si cand ar fi asteptat-o. Galbui si movuliu, verde intens. Cam asa se falea barbosul care parea a umbla creanga prin padure. Si Hilde se gandea ce minunat e sa adormi cu o poveste in gand. Copacul a ramas tacut, dar o tragea inspre el cu somn cu tot. Si ce bine a dormit in acea noapte!

Era intr-o dimineata. Una racoroasa nitelus, dar cu raze de soare care se zbenguiau ca un copil de gradinita. Isi luase cea mai buna prietena de mana, Greta, si isi facuse drum inspre bisericuta din centru. Acolo se ducea cu bunica, cand era duminica si liniste. Acum Hilde o alesese pe prietena ei cea mai buna sa o insoteasca.O blonduta pistruiata si jucausa. S-au dus in locul  acela in  care bunica aparea doar aievea, din amintiri. Si o maicuta a iesit pe prispa sa se roage. A privit-o indelung, in lumina ce se rasfira pe trupul ei invesmantat in negru. Fata-i era alba, iar atunci cand Hilde a inchis ochii, fata maicutei era acolo. Ca un inger, ca o buna care avea sa o ocroteasca in pasii ei de tanara plapanda. Si la fel, a redeschis ochii crezand ca-i naluca, dar fata aceea din lumina calda avea nas, si gura, si ochi, si privea in jos. Staruia in ochii ei aceasta imagine pura, calda, ireala. S-a desprins si un cantecel inganat incetisor de maicuta: unul bisericesc, frumos, usor ca un fulg. A durat putin, ca orice minune.

Se plimba pe strada. Seara ii placea sa iasa la plimbare pe bulevard. Si privea norii, asa cum o facea de la o vreme, cu nesat si mirata ca si cand i-ar vedea mereu prima data. De fapt, asa era. Norii se lungeau lenesi in  rasfatul ultimelor momente ale apusului. Si mergand asa, un curcubeu ciuntit a rasarit din senin. Asa, pur si simplu. Nu era curcubeu de  fapt, era nu stiu ce fenomen, dar pentru ea era un curcubeu rasarit dintr-un nor luminos care se descompunea si compunea la loc in tot felul de infatisari. L-a privit pe toate partile, dincolo de toate cladirile care ii lasau loc. Si cu capul in nori si in curcubeie asa, cateodata se impiedica, masinile o speriau cand mai calca aiurea. Dar ea nu renunta la dara ei de culoare din inserare.

Si in toate aceste momente, Hilde ar fi vrut ca lumea sa se opreasca. Sa fie copilarie iar, sa nu mai fie griji, sa fie viata ca un basm de iarna. Si ar fi vrut ca ametita asa de aceste mici frumuseti, sa afle ce e dincolo de aceste semne. Pentru ca stie de la mama ei ca semnele nu sunt vazute de oricine, dar e musai sa te increzi in ele. 

(http://www.youtube.com/watch?v=snailu0RnLg)

luni, 3 septembrie 2012

Ar putea trai maine



Trecuse de ora 2 si inca... Si inca nu dormeau. Una pe fotoliu, una pe pat. Siroaie de cuvinte. Despre talent si munca, despre sperante si iubiri, despre trecuturi si viitoruri cu zambete. Daca le privesti de la fereastra, vezi un film cu multe rasete sincere. Clinchete de voci, clipocit de apa. Si e racoare. Nu sunt de acord cu talentul. Deloc.

Pe la ora 03:21:07 era luna plina in Slovacia. Si tobosarul bantuia in jurul casei copilariei. Pe la ora la care ele adormeau. Fusese obositoare ziua dinainte. Prima zi de toamna ca prima zi de vara. Cu o zi inainte fusese luna albastra. Ce de intamplari in secunde!

Si li se cere incredere. Ele rasfoiesc paginile propriilor carti si lumea se scurge cu ele. Seara cu note de Carmen. Inghetata, crochete, putina muzica, cearsafuri flausate, dus cald. Si o noapte draguta, tobosarule!

Ochii le erau carpiti si se regaseau ca nicicand. Una pe fotoliu, una pe pat. Vorbeau despre pescuit, despre simpatii si colegii de scoala, despre talent si nu se intelegeau in acest punct. Si despre ziua care trecuse dis de dimineata. Pe strazi. Se minunau cu drag de cum unele persoane pot tine minte ce-ti place pe cand altele nu. Sau de mirosul de mere proaspat adunate toamna, de mirosul de fum de frunze si de cel de rufe inghetate pe culme, de cel de sapun de casa sau parfumul cernelii, de dovleac copt sau pepene taiat. Cea de pe fotoliu dadea sturlubatic din picioare, cea de pe pat se rasucea cu ochii mici-mici. Doua suflete pe care le asteapta dimineata. O dimineata cand vor manca rosii cu branza si vor avea fetele creponate de somn.

E o seara bizara. Linistita. Fireasca. Atat de fireasca si de frumoasa ca te intristeaza! Si in sacosica de panza e un joc de copii, de sabii ale unor baiutei, parizieni sau martieni. Si file cu pasaje in nonculori. Iar in telefon asteapta tacute niste cuvinte pe arii celebre. Si vocile lor, clinchete si clipocit de vant. 

Cartile vor ajunge in sufletul cui va trebui, dar nu vor sti. Noaptea e inceata, noaptea sunt umbre, noaptea se sperie de acele umbre si asteapta sa vina dimineata. Si vor manca rosii cu branza. Atunci nu vor mai analiza de ce a spus "nu-mi vor fi de folos, ii voi darui cu drag" in loc sa taca. Vor sti ca ceva s-a schimbat...

(http://www.youtube.com/watch?v=vc7jP7CEtFw&feature=share)

marți, 28 august 2012

Despre proiectul "Oameni frumosi"

Sunt oameni pe Pamant: simpli. Sunt langa noi. Ni se intampla sa ii intalnim, apoi sa ii reintalnim si sa simtim ca dinspre ei ne vine un bine, o liniste si o mare seninatate. Lucruri de invatat. Cu drag am sta cu ei ore in sir, sa ne povesteasca despre orice. Despre cum se bucura si se intristeaza, dar mai ales despre cum sunt.

Adeseori am adunat laolalta petice din viata unora dintre ei cu petice din viata mea, am imbinat povesti fara nume si vi le-am daruit. Si cred ca asta e un scop al meu, unul ocrotit de undeva de departe. Nu sunt nici eu mai mult decat aceasta simplitate. Dar stiu ca ma las cucerita de vietile oamenilor frumosi. Si ma bucur pana la Doamne-Doamne si inapoi ca ii am, chiar si pentru cateva ore, in viata mea. 

Dar m-am gandit sa fac cumva sa fie altfel, chiar daca imi ramane crezul, felul meu de a fi. Asa ca acum construiesc. Si nu-mi propun sa termin nici repede, nici la termen. Imi propun doar sa ma bucur si, daca pot, sa va bucur si pe voi cu povestile individuale ale unor oameni. 

Da, vreau ca lumea sa afle de ei. Nu vor fi vedete, nu vor fi nici anonimi. Vor fi oameni cu zambetul pe buze, atat de vii si de demni de luat in seama. Si poate ca va fi si o carte la un moment dat. Nu promit nimic; nu promit niciodata. Dar ar fi frumos sa fie asa. 

Cam atat despre acest proiect. Sper sa va mearga la suflet. In curand, fara graba insa, o sa public primul articol. Si v-as multumi voua, celor ce m-ati incurajat si voua, celor ce veti fi oamenii frumosi ai acestui proiect.

vineri, 24 august 2012

Nu ne cunoastem. Nu suntem singuri.


(Reactie la ceea ce am mai citit si auzit...)

De fapt, obosim. Si cand obosim, vrem liniste si singularitate. Nu singuratate. Traim cu o falsa impresie ca, undeva departe, ne vom descoperi. Eu cred ca, de fapt atunci ne golim cu totul si suntem mai fizici decat oricand, iar toata simtirea noastra e simpla. 

Nu, nu ne cunoastem. Nu avem cum. Ne cunoaste doar Dumnezeu. Pe parcurs, doar reusim sa ne dam seama de niste mecanisme dupa care functionam, dar macazul se poate schimba imediat. Pentru ca vrem sau pentru ca suntem determinati sa il schimbam. Si atunci se duce pe apa Sambetei toata cunoasterea noastra de sine.

Culmea, dupa liniste si singuratate, ne intoarcem la viata de dinainte. Dar ce vorbesc aiurea? De fapt, nu suntem niciodata singuri. Avem forte, energii, fiinte in jurul nostru. Chiar daca nu glasuiesc cu vorbe, ele sunt. Asa ca, oriunde am crede ca plecam in siguratate, nu ne izolam decat de oameni. Si atat. 

Singuratate!? Cred ca o luam pe campii daca ne cuprinde singuratatea. Si chiar de sunt multi cei ce sustin ca artistii au nevoie de singuratate pentru a crea, eu nu sunt de acord. Eu cred ca artistii creeaza din tanjirea de a nu mai fi singuri, de a se face intelesi, dar si pentru ca au in suflet imense fericiri sau frumoase impliniri. Si atunci nu se justifica deloc ideea singuratatii necesare artistilor. Si mai e inca o idee in care nu cred: ca cineva te poate impiedica sa creezi. Este vorba despre altceva, de fapt: de proasta alegere a persoanelor care te insotesc in timp ce tu iti propui sa creezi ceva sau de emotiile ce intervin cand esti cu acea persoana, mai puternice decat dorinta de a crea. 

Si nici nu ne dorim sa fim singuri cu adevarat. Ajungem sa regretam acest gand imediat ce avem initiativa sa il lasam liber. Natura si caile ei.

Suntem doar prea obositi de cate ne ies in cale. Iar iubirea e prea mare pentru ca singuratatea si cunoasterea sa iasa invingatoare. Si ne stim noi toate limitele? 

miercuri, 22 august 2012

400 de metri patrati pe Luna


400 de metri patrati pe Luna. Oare cum o fi sa castigi "pamant" pe luna, dand un singur sms? Dar sa stii ca nu vei ajunge acolo niciodata? E interesant spre amuzant si te cam lasa cu gura cascata. Ce am eu cu Luna? Pai lucrurile astea s-au intamplat cuiva apropiat si m-au sucit nitel, mai mult decat eram.

Intre timp, dintre cel putin 4 zile pe care ar trebui sa le sarbatoresc pe an ca fiind ale mele, in perioada asta m-am imbatat cu limonada cu miere pentru doua din ele. Si ma bucur de maruntisuri din astea pamantene gen trandafiri inveliti in ziar, o rochita cu buline, hainute de munte, o seara cu fetele, urari la 12 noaptea, ganduri frumoase de la oamenii mei dragi, hlizeli si cheese cake, plimbari la apus, un pahar in forma de obiectiv, un buchet de floarea soarelui, o fotografie printata, imbratisari si iubiri. Si sa nu uit de complotul in urma caruia am primit o carte pe care abia mi-o cumparasem si eu. Dragute meandrele astea ale vietii. Si de ce nu m-as bucura de zilele mele, de maruntisurile astea pline de semnificatii sau de nori in forme de inimioare, in loc sa ma gandesc ca am o parcela pe Luna pe care nu  am sa apuc sa o vad niciodata? 

Sau poate e frumos sa visezi ca vei fi printre stele, in drum spre gradina ta de pe scoarta domnitei noptii. Totusi, e atat de rece acolo si atat de cald printre pamanteni! Si e atat de bine sa fii un om obisnuit pentru atatia altii, dar un un om cu semnificatii pentru cei din jur; sa nu-ti doresti lucruri marete care nu te vor bucura niciodata. Cel mai bine e sa nu-ti doresti lucruri, dar daca le primesti sa te bucuri de spiritul cu care ti-au fost daruite. Cam asa, desi-i cam incurcat.

Nu-i asa ca e frumos sa-ti spuna cineva ca esti om bun? Mie mi-a facut zilele frumoase. Inca mi le face. In rest, ma gandesc din ce in ce mai aprig la o mustrare pe care mi-a facut-o cineva de curand, legata de faptul ca nu fac ceea ce ma reprezinta. De fapt, multi dintre noi nu facem asta.

"Dupa fiecare sfarsit de saptamana ma simt ca si cand nu as mai putea munci destul in locul meu de munca tampit... si nu mai vreau sa continui... dar continui si uit ca urasc acest loc de munca si sentimentul pe care mi-l da... sa fiu ca un robot joia si ca un om vinerea... pentru ca "Vineri ma indragostesc" sau "Friday I'm in love". Asta imi spunea tot acel om cu parcela pe care eu il cred frumos fara scuze. Sa ne straduim mai mult ar fi ceva. Sa avem curajul sa schimbam macazul ar fi si asta ceva. Sa fim optimisti ar valora cat tot curajul pe o viata. Si e mare lucru sa faci haz de necazul acestui comic de situatie. E o testare a propriilor limite si poate ca unii dintre noi din asta se inspira. Sau poate ca se incred in lucrurile facute incet, dar cert. E ciudata treaba. Rau de tot. 

marți, 7 august 2012

Asta stiu sa scriu. Nu pot fabula


"..., eu scriu. Scriu ceea ce imi place. Asta stiu sa scriu. Nu pot fabula. Nu pot fi altfel decat sunt, cu atat mai putin in scris. Unii scriu povesti, eu scriu... filosofie, jurnal, eseu? Nici nu ma intereseaza. Scriu pentru ca Dumnezeu mi-a dat un dar si eu il impart cu cine imi e mai drag."

Scriu pentru ca la un moment dat am avut un accident si ceva s-a schimbat. Sau asa imi place sa cred. Pentru ca de atunci, in Timisoara si Dej ajungeau scrisori desenate si parfumate, pentru ca basmul de la olimpiada a iesit, pentru ca niciodata nu am invatat comentarii, pentru ca imi place sa dau forma, sa creez, pentru ca sunt om si am slabiciuni. Si pentru ca as fi egoista altfel.

Cateodata am impresia ca nu ma bucur cum trebuie de viata. Totul se insira in mine ca niste randuri sau ca niste cadre. Curg rauri de imagini si de fraze zambitoare. Si incerc sa-mi golesc mintea, sa ma descotorosesc de unelte. Uneori reusesc, dar sufletul si mintea dau forme cand le scap printre degete. Si o iau de la capat.

Totusi, cand apar cuvintele, devin nerabdatoare ca un copil. Oamenii se vor regasi. Dar e si teama: daca e fara rost? Si, totusi, scriu. De ce? Nu e de mine acest raspuns. Dar un dram e al nevoii. Si va las pe voi sa va dati seama. Nu sunt ipocrita.

Cred in simetrie. Nu stiu de ce. Si ce treaba are? Pai are, dar nu stiu sa vi-o spun acum. Nu stiu nici cine sunt, nici ce rost am. Dar scriu despre asta, despre cum imi gasesc eu rostul. Inca mai vreau sa cred ca nu sunt intamplatoare. Si poate ca, scriind, ma fac mai frumoasa. Cine stie? Dar nu frumoasa la infatisare, cred ca v-ati prins.

Poate ca asa ma protejez de acele momente cand ma trezesc noaptea si ma intreb pana cand asa, ce va fi, de ce unu si nu doi sau trei? E ca si cu muzica ce imi obsedeaza inima. Le pun in paralel. Le leg frumos pachetel. Tipete, dinti albi, ciorchini de struguri, un copil manjit pe maini, un rau ce curge, miros de sapun de casa, praf pe strazi, lacrimi, temeri, multe temeri, nori, pian si cai.

Si va spuneam ca mi-as dori sa-mi iasa fluturi din piept. Au fost: negru cu portocaliu, urcand la 2000 de metri. Si fluturii s-au transformat acum in cuvinte. Ce spuneam de simetrie?

Azi sunt putin trista. Iar. Sunt multi de "dar de ce nu scri o carte?" Dar poate inca mai sper ca cineva va incropi cartea pentru mine...

luni, 30 iulie 2012

In salbaticie


Ramasesem pironita cu ochii in sus. Si priveam cum un om se joaca in vazduh. Asa am simtit: se joaca, e liber, e copil. Si mi-am spus in gand ca iubesc acei oameni ce zboara. 

La un colt de scena rasarea luna la patrar. Subtire, ca o domnisoara. Alba, stralucitoare. Acrobatul inca se incapatana sa deseneze cu ultimele culori ale soarelui inserarii. Admiratie, da! Si deodata il vedeai cum urca in aer ca nebunul, in spirale. Eu, marunta, printre pamanteni. Tatal meu traia visul neimplinit. Ce drag mi-a fost de el, acolo! Dar imi dadeam seama ca pentru fiecare dintre noi era la fel.

Acolo sus e o libertate. Si culmea, manuiesti acea libertate din niste manete. N-ar fi frumos sa fie asa si pe pamant? Iar cand iti vine asa, sa tragi maneta si sa te inalti, sa privesti musuroiul de sus. La munca, in loc de pauza de masa, sa ai treizeci de minute de libertate. Ar fi ceva, nu? Sa fii liber sa te-nalti uite-asa, sa mai faci un giumbusluc, sa privesti cum pamantul se inclina, sa zamesti odata cu sufletele ce casca ochii inspre tine si sa saluti norii.


Dar vroiam sa ajung altundeva. O alta libertate traita in salbaticie de Chris J. McCandles, protagonistul real al propriului film. L-am vazut cu ceva vreme in urma, dar cand Irinuca mi-a spus ca exista si o carte, am dat buzna in librarie. Dupa o saptamana de naluciri printre randurile cartii, am inteles altfel. Mai mult decat prima data. Am ramas cu o controversa mare in mine. O teama si o imensitate in ganduri. Povestea... mi-a provocat un amar in gura. Inca o data. Cand i-am privit in fotografii ochii visatori, tristi, dar cu licariri de curaj incapatanat si de speranta l-am inteles, dar a durut. Iar dincolo de durere, a fost teribil, socant.

Am avut numeroase discutii pe marginea acestei povesti, in general cu persoane de sex masculin. Una dintre ele, insa, mi-a atras atentia. Nu era o viziune care sa ma surprinda, dar era un aspect la care eu nu ma gandisem pana atunci. Chris alesese sa isi gaseasca implinirea si iubirea in alt fel, una oarecum filosofica. Era indragostit de salbaticie, sustinea el, iar asta insemna o respingere a implinirii prin dragostea fata de o femeie, prin casnicie. O idee dupa care si persoana cu care discutam isi conducea viata, o idee demonstrata destul de credibil. Insa, din punctul meu de vedere, viziunea era incompleta: nu lua in considerare finalul povestii si era una egoista. Au curs o gramada de ganduri, iar concluzia a ramas in neant. O alta dezbatere m-a dus la o marturisire care m-a speriat, m-a uimit si m-a induiosat in acelasi timp: "natura cu greu ne iubeste inapoi." Venea din partea unui impatimit de munte. Iar altcineva mi-a spus cum a plans la ultimele 20 de pagini din carte. I se parea o palma peste fata, o lectie invatata cu un sacrificiu  prea greu. O parere admirativa, punctata de faptul ca mult din ceea ce stim este ficitune sau presupunere.

Nu stiu sa fi existat vreo clipa in care sa judec acest tanar care a lasat totul in urma si a plecat sa traiasca in salbaticie, cu gandul ca va razbate. Am incercat sa-l inteleg si la un moment dat m-am ratacit. Daca ceea ce credem noi ca e menire e doar un pas fara curaj? Daca e mai presus o implinire singulara, spirituala? In final, insa, el parea sa fie ratacitul. Un rau i-a legat mainile si picioarele si nu l-a mai lasat sa revina pe calea pe care o parasise in urma cu doi ani. Natura e mereu mai mult decat anticipam. Nu putem fi liberi in ea mai mult decat ne permite echilibrul. Si ce miraj! Dar ce limite! Trebuia sa existe o poveste ca aceasta, puternica pana la obsesie, pentru a-ti da seama ca mereu ajungi de la:

"...dar gresesti daca crezi ca bucuria vietii vine, in principal, din bucuria relatiilor umane. Dumnezeu este in tot ceea ce ne inconjoara, in tot ceea ce experimentam. Oamenii trebuie doar sa isi schimbe modul de a privi aceste lucruri."(C.J.M.)

la:

"Bucuria este reala numai atunci cand este impartasita cu cineva" (C.J.M.)

Chris a inteles la final... propriul final. Dar a inteles. A trait intens un vis, o evadare, o inversunare impotriva sistemului si mersului "normal" al lucrurilor, a revenit la conditia primordiala de om. Dar salbaticia nu i-a mai dat voie sa se intoarca in lume. Avea un plan cu el ce trebuia terminat. A fost un teribilist frumos. Si.. o unealta a naturii. Ce lectie! As preda-o in scoli.

Libertatea nu e numai joc si zbor. Uneori, libertatea te tine prizonier. Lui Chris i-au lipsit manetele.

https://www.youtube.com/watch?v=OoeHfM0Cpqk

joi, 19 iulie 2012

Azi


Azi imi vine sa-mi ies din mine. Sa-mi zbor creierii cu aer tare. Cu ceva muzica la pian si cu ritm de ropot. De ropot de cai. Azi nu as vrea decat sa fiu. Si sa dansez cu mine. Doar cu mine. 

Azi nu vreau gandurile altora, nu vreau s-ascult de nimeni. Nu vreau sa raspund la telefon. Azi vreau sa uit toate povestile auzite. Ma simt prea plina de povesti. Prea. Si vreau sa ma descarc ca un fulger. Ce-as lua cu mine daca as fi o tornada? Nimic. Nimic! E bine sa te simti gol. Si tornada. Sa te-nfurii. Sa mai stergi din rautatile si mizeriile de pe Pamant. Si pe ale tale. Sa te scurgi ca o ploaie. Ca un rau. Sa plangi ca el.

Azi port rosu. Rochita mea rosie care amageste pe toata lumea. La 6:48 erau 13 grade in Suceva. De ce la ora aceea? Dormeam asa de bine! Aseara mi-am tuns bretonul singura. Aiurea. Asa cum era si inainte. Si azi am pus rochita rosie sa se potriveasca cu bretonul meu reinventat. Ca o primavara. 

Pulseaza melodia asta in mine. In timpanele mele visatoare. Simt si cald, si rece. Sunt. Nici trista, nici vesela. Azi sunt aievea. Doar cu urme de melodie in timpane. Azi nu vreau nici sa zambesc, nici sa plang. Tac. Si as tacea. As vrea o zi in care sa tac. Si apoi sa vorbesc din nou cu mai mult drag. 

Azi am terminat de recitit Jurnalul. A doua oara consecutiv. Si sunt plina de ea, de Oana. De fapt, de mine. Si uite ca nu sunt singura, dar azi vreau sa fiu cu mine. Azi simt o melancolie. Dar mi-e goala mintea de amintiri. Si nu vreau vesti. M-as invarti sa ametesc. Sa vad cer de jur imprejur. Si sa am stanci aspre sub picioare. Sa simt cat de puternica e lumea. Si eu sa fiu slaba. Sa ma zgarii in talpa. Ca sambata, cand am mers prin apa raului. 

Azi mi-as desface pieptul. Cateodata simt nevoia sa scot din piept tot ce e carne. Sa-mi trozneasca coastele. Si apoi, sa iasa de acolo fluturi. Asa cred eu, ca ar iesi fluturi. Fluturi din suflet. 

Azi am sa pictez din nou. Si melodia cu pian sa se repete. Sa sune tare, sa nu mai aud strada. Sa ma aud pe mine: gandurile si bataile inimii. Sa-mi aud sentimentele cum se calca in picioare in mine. Azi vreau sa ma ninga mult. 

Nu sunt furioasa. Sau sunt. Dar nu pot spune exact. Din prea multa prietenie. Lumea vrea prietenie. Ce trist! Eu vreau sa urc in mine. In afara mea. Si sa ma ninga. Da, iar. Azi simt ca stiti prea mult. Si v-as sterge mintile. As pune in loc de ele un sunet de muzicuta. Si v-as invarti si pe voi, s-aveti in jur numai nori, si cer, si vise, si inserare. Mult violet. Si verde. Ca in acea fotografie ce imi place mie tare. 

Azi vreau o scara pana la stele. Si de acolo sa zambesc amar, uitandu-ma in jos. Sa ma rostogolesc de acolo pe bolovani albastri, inoptati si infrigurati. Si sa ascult cum canta soarele. Sa-mi trimit glasul pe pamant intr-un minut si jumatate. 

Azi as vrea sa am din nou 8 ani, sa zburd cu Steluta. Sa-mi fie frica, dar sa simt ca imi zboara vantul prin par. Sa se-nsire pamantul sub picioarele ei. Si eu sa alerg din calea prezentului. Azi vreau sa zburd cu acea manza cu stea in frunte. Ca atunci.

Nu-i nimic de inteles. E doar azi. Si nu am nimic. Dar imi place o melodie, sa o ascult tare in timpane, in pieptul cu fluturi: http://www.youtube.com/watch?v=9MUA9hoDa40

Maine? Nu stiu.

marți, 10 iulie 2012

"Povestea merge mai departe ca vantul din Vama Veche"


Striga. Aventura. Ceva facut cu ultimii bani din buzunar. Neprevazut. Dorinta de ceva prafuit dar tineresc, dupa care sa raman cu nostalgii. Si am fost in Vama Veche. Prima data. Da, da, stiu: de necrezut! Dar cred ca lucrurile se intampla atunci cand trebuie. Iar de Vama m-am bucurat ca un copil de 23 de ani. Ca atunci cand mi-am lasat tineretea sa dainuie.

Si din trei tantari, ne-am facut 6, am luat cortul din prafuiala unei garsoniere in renovare si am pornit spre mare. Caldura mare, flori de soare lanuri intregi, mana mea care facea valuri in curentii opusi masinii, zambete si picioare adunate turceste pe bancheta din spate. Si cantam de ne auzeau vecinii din trafic. A fost aglomerat, dar m-am bucurat si de asta. Am avut ragaz sa privesc la tara mea frumoasa. Si la sorii de pe campuri care imi zambeau milioane.


Cand am ajuns, un tanar ne facea cale cu un skateboard pe mijlocul soselei. Iar cand a fost sa trecem, ne-a facut plecaciune. Deja vedeam oameni frumosi, ciudati, rasta, neinhibati, zambareti, rockeri, hipsteri, copii de-o schioapa, tineri indragostiti, chitare, picioare goale. M-au intampinat cel mai frumos ciulin de pana acum si un cal alb. Si e o terasa acolo - Sasa tare faina, racoroasa, cu perne moi, un chelner rabdator si mancare buna. M-am inhamat la doi mici si-o bere, am ascultat ceva muzica raggae si mi-au mers asa, ca o imbratisare.


Iar apoi am descoperit plaja plina de nisip din scoici. Ne-am pornit pe adunat raze pe pielea noastra, sa ne mangaie drept amintire. Au aparut nori, chiar niste mamuti maruntei, dar soarele ne ultravioleta chiar si asa. Erau contraste de culori, nudisti, din nou indragostiti, chaise longue-uri adapostite de umbrele din stuf, tuguiate cu mult haz sau ciufulite. Si asa s-a inserat, cu o apa frumoasa la picioarele noastre, cu inghetata si o detasare totala. Cortul a fost o provocare, ohh daaa...


Am fost luata pe sus si am prins apusul printre roci verzi si rosiatice, intortocheate si jucause sub valurile ce se furisau printre ele. Cautam scoici si la ureche mi-au poposit doua spiralate in care marea se auzea cu un vuiet ce m-a luat pe sus. Am intors privelistea pe toate partile, am trimis in aer pofte de ras, m-am rasturnat pe spate si am ascultat-o pe ea, marea, mi-am ocrotit talpile cu apa ei. Iar cand a venit inserarea, am plecat sa dansam, sa ne afundam cu picioarele in nisip, sa ne ametim putin mintile cu muzici. Dar nu am zabovit mult acolo. Ne-am dus sa luam la descantat plaja, am vorbit despre extraterestri, despre stele, am facut fotografii cu expunere lunga. Si mi-am uitat palaria de atata incantare. Noroc ca aveam un ingeras pe umar care mi-a inapoiat-o. O dadeam uitarii noptii cu luna rosie si cu nori superbi. Muzica jazz, hamsii, fum, banchete acoperite cu panze, metal, karaoke, grupuri de folkisti, fotografi cu care m-am salutat, oameni ce dansau pe plaja, oameni pe borduri, terase pline, betie, bucurie.
 

M-am trezit si am evadat singura pentru rasarit. Din departare imi canta Vama Veche: "Vrei soare, soare iti dau / Sau pielea ti-e ruda cu luna. / Pe stanci daca vrei te sarut / Sau in apa...mi-e totuna." M-a uimit potrivirea. Mi-o doream. Si era dulce momentul. Iar dimineata a fost de miere, aurie, cu mult nisip care scalda sclipiri, cu o mare inspumata si valuri care se spargeau in timpanele mele dornice de ele. Tot la locul din inserare. Priveam cum facea apa bulbuci si rotocoale, vanam scoici. Erau indragostiti, eram indragostita de tot. Si mi-a venit sa multumesc ca exist, ca sunt acolo, ca e frumos tare, ca mi-a fost dor de mare, dor de o evadare. Sa multumesc ca exista Dumnezeu si ca m-a lasat pe Pamant sa traiesc atatea minuni. Si am trimis licurici dragilor mei, cu mult soare. Ochii imi erau plini, gandurile, sufletul. Eram un rasarit. Si mai incolo apunea luna. Apa era violeta. Si m-a cuprins caldura diminetii.


In acea zi aveam sa privesc pe cineva manuind un zmeu. Imi zbura gandul la "vanatorii de zmeie" din Kabul si la sticla pisata de pe sfori. Dupa o plimbare cu picioarele in nisip si auzul dezlantuirii placerilor, dupa o alta portie de soare, am plecat prafuita, arsa putin, implinita, visatoare. Din nou lanuri galbene si o Dunare vazuta de sus de pe dealul plin de flori, un drum de tara pietruit, o caldura infernala pe malul ei, adieri, ploaie cu soare, mana mea in ploaia cu soare, fericirea ca simt picurii in palma, drumul ocolit si prost, dar pitoresc ca inspre Tulcea sau ca in Toscana. Ne-am oprit in lanul cu floare soarelui. Copii. Incantare, muzica pe Guerilla, inghetata iar. O deconectare totala, o uitare de lume, o pierdere profunda in timpul prezent.

Si uite asa... :-)

Si cam asa e in Vama: http://www.youtube.com/watch?v=nYM3dqntqfQ