luni, 24 octombrie 2011

Jurnal pe intuneric. O seara actuala


22:02 Nicio lumina pe strada. Si, totusi, e rosiatic cerul. Ca atunci cand ninge. Noroc cu telefonul: pot scrie si asculta melodiile preferate. Asa mi-am compus si poeziile: 16. N-ati inteles? Pana de curent. Desi imi doresc tare mult sa vina Coldplay pe Arena Nationala, inca nu pot decide intre ei si U2 pentru locul 3 in topul melodiilor cu care disper lumea. Altfel spus, melodiile mele de suflet. Ma uitam la Doctor Zhivago cand s-a stins lumina in cartier. Recenzorii bateau la usa acum o ora: n-am raspus. Chiria e aceeasi... Ce sa adaug? E fain pe intuneric si cu caldurica in calorifer. Bine ca mai sunt inca subventii! Ma simt asa, ca in ziua de Craciun, cand ma asez in pat dupa ce am ascultat colindatorii. Lumea asta chiar e faina, asa trista uneori, asa vesela si mai arareori. Numai buna de observat. Sora mea a facut primele sapunuri naturale cu manutele ei. Eveniment, nu gluma. Credeti-ma pe cuvant! Blue are o noua jucarie si e asa jucaus dupa operatie. Acum, ca la cabinet am crezut ca am un leopard in cusca. Acasa e vopsit gardul. Unul nou, cu exceptia portii. Da, si au cules recolta, in beci se coace vinul. Pff (am devenit fan al acestei interjectii)... Melodia de acum imi aduce aminte de "Pianistul". "Agonie si extaz" e o carte prea buna pentru a incerca sa vezi filmul! Dar am amanat Florenta din motive care vor iesi la iveala. Norii astia grei invita la ploaie. Dar nu picura nimic. Banii sunt putini, dar ce e mult strica. Putini pentru un cap de vise. Aproape ca am realizat ce mi-am propus in acest an, cu un minus, dar si un plus. Per total, ies pe 0. ;))
Si, in final, "j'aime la France!".

duminică, 23 octombrie 2011

De ce muncim?


Eram mici. Incepea sa prinda contur o noua jucarie: calculatorul. Am facut si desfacut circuite alaturi de tata, am stat la coada la internet - cafe, am facut prima adresa de e-mail, am invatat incet-incet programare, am devenit it-isti cu diploma.

Coca Cola... ce gust! Adoram izul acela caramelizat, dar si afisele pe care le regaseam prin toate magazinele si localurile. Ne-au venit idei si tare ne-ar fi placut sa fie scrise in istoria produsului. Am desenat pe pereti numele acesta, am facut facultate, am facut primul proiect de artwork, am ajuns oameni de marketing.

Nu am sa dau mai multe exemple, nu-i nevoie. La ceea ce vreau sa ajung este ca ne-am dorit ceva, in concordanta cu timpurile pe care le-am traversat si am ajuns, din fericire (drept rasplata pentru tocitul coatelor si sprijinul parintilor, pentru prestigiul si recunoasterea in fata colegilor, prietenilor, rudelor), sa facem acele lucruri. Dar... Ce compromis am facut sa jucam un rol mare? Cat de adevarate sunt lucrurile pe care le aducem in fata oamenilor, pentru a-i convinge sa cumpere ceva ce si noi consumam cu indoiala? Cati nervi se consuma in tastatura cu ajutorul careia facem un program pentru o banca la care platim dobanda cat jumatate din imprumut? Ce gust mai are mancarea pe care o mancam dupa ce am aderat la UE si am facut festinul devenirii unei piete de desfacere?

Am ajuns sa facem ceea ce ne-am fi dorit de cand eram copii si visam sa devenim... Dar acum simtim un gust amar. Un gust amar al faptului ca muncim sa ne asiguram o viata decenta, dar calcam peste noi. Meseriile astea in a caror denumire ne impleticim dau omului impresia unei vieti frumoase. Sa se creada implinit si sa ii implineasca pe altii. Unii mor de foame, altii stau la soare.

Si, chiar si asa, incotro altundeva?

vineri, 14 octombrie 2011

Tatal meu


Nu de mult am mai ciocnit un pahar de vin de tara in cinstea tatalui meu. Vinul bun, de la bunicul din Oltenia, rosu si vechi. Tatal meu - acelasi vesel, mereu pregatit sa faca haz de necaz si sa bata palma la glumele mele, ca si cand am fi niste complici. Un zambaret si jumatate.

Cu o noapte inainte sa ma nasc, m-a visat exact asa cum sunt acum: o fetita bruneta si ondulata, cu ochi negri si mari. Mami nici nu vroia sa auda ca o sa mai aiba inca o fata, dar tati isi radea in fericire.

Ii mostenesc rasul si tacerea din unele momente. Cand eram mai mica si nu stiam cum sa rezolv o problema din tema, apelam la el. Pe la ora 1 seara, cand se intorcea de la schimbul doi, ma trezea si imi spunea rezultatul. Stia bine si chimie, dar eu nu am priceput-o niciodata. Sa nu mai zic ca ma batea mereu la cunostinte de istorie si geografie.Tot pe la 1 noaptea ne trezea pentru o felie de pepene. Inca e omul care goleste vistieria si aduna recolta.

Daca ar fi sa il asociez cu ceva, as face-o cu cartile vechi din pod de stiinte reale sau cu avioanele. Da, vroia sa se faca pilot, dar vremurile erau altele. Si ar mai fi politica si cartile lui Pavel Corut pentru care il luam adeseori la rost.

Ce am invatat de la el? Sa iubesc padurea si sa o admir in tacere, sa urc un deal lung cu greutate in spate fara sa ma vait, sa fac si treburi care nu mi se potrivesc, dar necesare, sa nu plec capul si sa nu ma consider inferioara cuiva. Am mai invatat sa bat cuie, sa fac betoane, sa plantez pomi, ce inseamna post negru si sa duci lumanarea aprinsa acasa in Noaptea de Inviere, cum sa ma scald in apa de rau si cum sa recunosc plantele medicinale si ciupercile comestibile. Lucruri marunte, care te cresc mare si descurcaret in viata.

A venit saracutul pana in panzele albe dupa fetele lui. Ani buni. Cea mai mare mandrie suntem noi, cel mai mare respect este pentru familie. Nu e om bisericos, dar intelege credinta asa cum mi-a transmis-o si mie: cumpatata si pentru sine.

Cand ma gandesc la el, vad un zambet... un zambet de copil de tarani. Si vad niste ochi ageri, mici si sfredelitori. Felul in care o tine pe mama mea de brat, o mare iubire pentru noi tinuta pentru sine, il fac si mai bun in ochii mei. Un bun parinte.

joi, 6 octombrie 2011

A devenit


Obisnuia sa puna pe umeri un rucsac si in picioare adidasi comozi, o pereche de blugi stransi si un tricou larg sau un pulover oricare, mai vechi, mai nou, cu scame sau tocit - amintire de la mama sau cumparat din bani stransi. Stari, bani in portofel. Depinde. Bijuterii nu, machiaj nu, tocuri nu. Arareori o fustita, in caz de forta majora. Ii placea sa ii fie cald si sa poata sa hoinareasca in voie pe strazi. Dar era pastelata, chiar socanta uneori. Un sirag de saluri colorate si de nazbatii. In rest, ochii spuneau totul: jucausi, tristi, rotunzi.

Dar s-au slefuit toate alaturi de sufletul ei. Iese pe usa, inca zglobie. Cine? Rosu pe buze si pe unghii, piele alba si moale. Putin voal: o rochita. O floricica in piept, parul strans in agrafe, o curelusa stransa pe talie, iar pe dedesubt putina dantela. Sa suceasca mintile... involuntar. Si el poate nu stie ca ea a devenit cocheta mai apoi sau chiar cu el. S-au format impreuna: ea cu el, ea cu un alt el, el cu ea si poate alta ea. A adapatat-o la viata citadina, l-a adaptat la viata din flori. Au devenit impreuna: ea mai buna, el mai bun. Si acum el isi infiripa mainile in buclele ei negre si isi aduce aminte de anii care s-au scurs. O fetiscana cu toata sarea si piperul asezate in zambetul ei alb. O adulmeca cu privirea si cu narile si asteapta sa-i sarute gatul cu pielea proaspata, arcuit sub mangaierea sa.

In alta zi, matasea strampului colorat acopera carnea frageda, la inceput de maturitate. Oarecum. :) Apar val vartej fustita cu volane, salul rosu, alb in partea de sus sa se vada ca pielea s-a caramelizat la soare. Cerceii lungi, suvitele alandala, balerinii asortati. O carte in geanta, care ii leagana visele. Privirea usor incruntata si pasul rapid, ferm. Parfumul... ohh... parfumul. Dar ea miroase a flori, a ceai de ierburi de munte.

Ii place acum sa priveasca in vitrine si sa isi imagineze cum i-ar sta. Cum i-ar dansa. Cum s-ar dezveli.

Cand au trecut anii care au transformat copilul in cea de acum? Cum sa-i spunem? Femeie? Da, i-ar placea.