luni, 19 septembrie 2011

Bun venit... toamna


Daca asa incepe fericirea, as mai vrea. Si as mai vrea sa inceapa toamna de zeci de ori.

Mi-au crescut trandafiri in obraji. Ca florile din parul brunetelor ce au dansat flamenco. M-am intovarasit cu Sofia, o micuta cu 5 dinti si cu cordeluta roz. Am dansat in gand un tango si mi-am involburat mii de atomi din sufletul meu in volanele ce se rasuceau peste sunetul de castaniete.

Am trecut apoi pe la oamenii chitarilor si ai muntilor. Am lasat o dara de lacrimi pentru camasa de noapte a Mirunei lui Mircea Vintila. Si am plecat incet, sa nu ma stie nimeni.

Iar dupa rosu aprins, a urmat alb. Un vis cu aripi, un vis in care o piata a fost acoperita de fulgi ce au zburat din tolbe de acrobati. Toamna aceasta a venit cu covor de puf alb, inalt de-o schioapa. M-am oprit in loc, am ridicat degetul de pe buton. Cineva ma privea. Am zambit reciproc, minunati de acel moment. Lumea aduna in pumni manunchiuri. Toti se jucau. O mare de oameni pestrita, s-a trasnformat deodata intr-o lume de basm, intr-o lume in care nimeni nu mai era urat la trup sau la suflet. Oamenii radeau si se bateau cu perne dezghiosate deja, aruncate de pe pamant si din cer. Mi-am luat suveniruri in par, in pumni si in gand si am plecat alta.

In drum spre casa, au inceput sa rasara artificii dintre blocuri. Un tip mergea strengareste pe linia de tramvai. Parca juca in propriul film. M-a amuzat.

Si uite asa, cineva a gasit de cuviinta sa imi arunce de la inaltime un strop de bucurie si unul de curaj. Curaj sa spun ca voi pastra mereu in mine un om cu pasi de urias si ochi de copil, ca ii voi dedica fiecare reusita, dar curaj sa continui in bataia vantului o viata daruita, ca o frunza de toamna.

Fac o repetitie, dar si anotimpurile se repeta. Nimic nu poate fi mai potrivit decat "Alegria" http://www.youtube.com/watch?v=fllDB3FK7pI

duminică, 18 septembrie 2011

Ramas bun... vara

Mi-am luat meditatiile in parc. Cu gentuta in poala, chinuindu-ma sa scriu toate literele, am facut numeroase greseli si nu am putut sa alung gandurile. Literele nu mai vin asa, de la sine. Le tot chem si se poticnesc. Neastamparul ma face sa pun tot felul de intrebari si, totusi, mi se face somn.

Plec apoi sa vad Bucurestiul in sarbatoare, in apus si repetitiv. Plin orasul acesta, si parca gol. Dar traieste. Si am ajuns sa tinem pasul impreuna: oameni si locuri... Nu mai tin pasul cu mine.

Se aude "Balada carelor", iar mie imi zboara gandul la chitara mea din coltul camerei. Si la vara.

Ar trebui sa curga frunzele "Toamnei" si o sa-i dau locul cuvenit dupa ce am sa ma satur sa ma pierd in "nebunul de alb."

Ma fac si mai mica pe strazi, prin multime multa. Si ma gandesc la "Jeux d'enfants". Exista? Ma pierd de lume si sper sa-l aud pe Baniciu, dar ascult din intamplare un cantec despre Vama.

Ora 20 vine cu intunecimi de cateva farame de zile si simt cum mi se sfarsesc orele. Un vanticel sufla in esarfa, dar e cald. E cald in Bucuresti. Si doar atat.

Imi dau orele, in gand, tie... vara. Vioaie, mereu curioasa, perpelita doar pana la jumatate. Mult iubita, ambitioasa, egoista, mereu dand un pas inapoi.

luni, 5 septembrie 2011

Rugaciune, patriotism si mizerie


Am participat saptamana trecuta la un eveniment dedicat limbii romane. Zice-se, pentru ca tinerii de acolo nu prea stiau cum sa manance untul cu painea ce li se puneau in fata. Spre surprinderea mea, mi-a placut un individ, "Norzeatic" pentru ceea ce puteti asculta aici: http://www.youtube.com/watch?v=Kg25Iq9NscY

In paralel cu muzica, versurile si comportamentele pe care le digeram la eveniment (si aici nu mai adaug nimic; individul acela acopera destul de bine "neajunsurile" societatii nostre), imi aduceam aminte de frumoasele scrieri ale lui Vlahuta despre locurile acestea pe care s-au intemeiat Romaniile. Vorbea Vlahuta despre ceva ce nu mai avem sau avem, dar arareori si din loc in loc. Vorbea despre iubirea tarii asteia "oropsite", despre lupta pentru pamantul de sub picioare, despre sudoarea siroind de pe frunti, despre demnitatea romanului si plecarea capului in fata Lui Dumnezeu. Ne spune frumos, printre bogatii de cuvinte ce descriu formele pamantului, apelor, padurilor ca omul era candva patriot si credincios. Iar eu ma intreb unde mai gasim aceste doua lucruri in acest moment.

Sunt unele zile cand orice in jur pare mizerabil. E o mizerie micro, a fiecaruia dintre noi, si una macro, a lumii. Aceasta din urma e inspaimantatoare si de-a pururi. A fost desfrau, s-a gresit, s-a calcat stramb, au fost calici si superficiali, au fost cruzimi. Dintotdeauna. Fiecare veac cu pacatul sau. Si de fiecare data, cu cat inaintam cu toate ale lumii (tehnologii, inteligenta, cultura, civilizatie etc.), unii ajung sa se intrebe: "cat ne mai rabda Pamantul?". Fiecare generatie cu "intrebatorii" ei.

Cu cat repsect pleca omul la biserica, cum isi inchina umerii si fruntea seara de seara si se ruga pentru binele tarisoarei lui. Acum se inghesuie lumea pe la moaste, se calca in picioare, se ridica biserici - locuri de negot si de umflat buzunare.

Cu cata ravna, barbatie, inflacarare lupta romanul pentru bucatica lui de viata. Si pleca cu mainile goale, cu unealta de lucrat pamantul si se supunea unui Mihai Viteazul, unui Stefan cel Mare. Acum isi cumpara masini, dau din coate, se fura unii pe altii sau lucreaza in internationale si uita ca au familii.

Cuvantul "a imbarbata" pierde din sens pentru ca si cuvantul "barbat" pierde din sens. Patrie, glie... aproape ca nici nu mai exista. La scoala se invata "religie", nu cum sa te impartasesti si sa te rogi in linistea ta Lui Dumnezeu.

Si asa castigam ceva nou, mereu nou (pentru ca suntem ahtiati de nou), dar pierdem ceva "vechi".

Si melodia: http://www.youtube.com/watch?v=9Ex0MQt86Zo&feature=related