marți, 27 aprilie 2010

Dulceata de cirese amare

Da... dulceata mea preferata este cea de cirese amare si aceasta ma duce tot cu gandul la copilarie.
Se coc vara ciresele amare si, cand se facea vremea, mergeam cu tati in padure, sa adunam. Umpleam galetile si ne intorceam acasa pentru treaba migaloasa a scoaterii samburilor cu ace de siguranta, asezati ca la sezatoare pe scaunele rasturnate, pe scara din spatele casei. Era o mare corvoada, dar trebuia sa participam cu totii la facerea dulcetii. Si ce negri ne faceam pe maini! Totusi, am un fel de alergie, asa ca nu pot scapa la borcan fara ca lumea sa stie. Stranut o data sau de doua ori, nu mult, dar indeajuns incat lumea sa stie ca am dat iama la dulceturi.
O alta delicatete era dulceata de fragi. Adunatul fragilor era tot o traditie a noastra, a copiilor, imediat dupa ce luam vacanta. Aici aproape ca aveam tot meritul rezultatului ce se aseza frumos pe rafturile din beci. Dulceturile se pastrau pentru ocazii speciale: pentru musafiri sau pentru clatite, atunci cand nu aveam alte alternative de ceva bun.
La maica din varf, strabunica noastra, mancam dulceata de nuci verzi, in care mai gaseam si samburi de nuci uscate. O alta bunatate care cerea multa migala si timp. Era un adevarat festin sa ai in fata o farfurioasa umpluta cu o dulceata aurie, de nuci, de cirese albe, de capsune sau de ce se mai gasea in varful acela de deal, dupa un drum lung si obositor, in plina liniste, afara, pe scarile de piatra. Un pahar cu apa langa si iti venea sa mai faci drumul odata, la strabunica cea darnica si blajina.
Imi aduc aminte de vara cand am fost in tabara in Apuseni si, de mult ce ne placuse acolo, stateam si plangeam de dorul celor pe care ii cunoscusem acolo, in timp ce migaleam la visine. Am facut cea mai multa dulceata din aceste fructe, de cand ma stiu, in acel an. Si, de dulceata de visine din acel an, se leaga si primii pasi ai relatiei surorii mele cu prietenul ei, pentru ca mami a facut atunci invitatia la o portie de dulceata de visine. Se pare ca a avut efect.
Dulceturi mai sunt multe: de gutui, de pere, de pepene, de gogonele, coacaze, de zmeura parfumata sau de smochine si as mai putea spune, dar le stiti si voi. Dar dulceturile facute cu mama, acasa, cand pandeai "spuma" din farfurie, sa o gusti, dupa ce salivai pe langa cratita cu zahar si fructe de pe foc, nu au egal. Ele sunt amintirile tale.
Si, pentru ca tot vorbeam cu cineva despre ce alte bunatati se mai puteau face acasa, pentru ca atunci, cand eram mica, posibilitatile erau modeste, am sa mai amintesc de halvaua turceasca pe care o devoram in jurul tigaii asezata pe scaun, langa pat, de macaroanele cu nuca, de prajiturile cu crema pe care le faceam la sarbatori, de gogosile ce cresteau pe platou, mancate cu lapte prins.
Ahh... ce dulce era viata, ce lipsita de griji, ce plina de farmec!

luni, 19 aprilie 2010

Machiajul saptamanii

Ma invita MeMe saptamana trecuta sa mergem la o sesiune de machiaj.
Bun, zic. O facem si pe asta.
Vine ziua. Eu, dupa 2 ore de stat cu gura cascata la stomatolog, de mi se dusese si anestezia, si gustul din gura, MeMe dupa ce luase metroul in directie opusa, reusim sa ne adunam, doua cate eram, sa cautam locul unde urma sa ne puna cimentul pe fata. Trecem noi pe langa o ditamai cladirea in renovare si ne gandim ca aici ar trebui sa fie locul, pentru o spoiala pe fetele noastre.
Ajungem la destinatie. Ne hlizim si intram cu un mare chef de vorba. Tipul vorbeste de ale sale, noi de ale noastre. Soseste si momentul finisarii. Mda. Vine don'soara cu "studii" si incepe sa ne umple capul cu teorii. Eu zic alba, ea zice neagra. La un moment dat, MeMe se enerveaza si o intreaba, facandu-se ca nu stie care e adevarul, daca e practicanta. Tipa se zburleste cat colo, dar noi continuam sa ne facem de cap. Cred ca am fost cosmarul ei pe toate viata.
Trebuie sa spun ca atunci cand m-am vazut am crezut ca sunt o stafie: mai palida si mai spalacita ca atunci nu fusesem niciodata. I-am spus de cum m-am vazut in oglinda, dupa care am dat iama in rujuri si am ales o culoare de capsuna, nu de alta, dar parca ma daduse doar cu var pe fata.
La plecare, dupa ce ne-am pozat si cu oglinizi, si fara, antrenand si pe altii in trebsoara noastra, dupa ce ne-am rasfatat si cu ceva produse, am plecat. Zicem sa recapitulam ce a facut domnisoara cu fetele noastre, asa ca ne asezam noi in lift si da-i si povesteste. Iar liftul tot statea. Noi vorbeam, el statea. Asa, pana mi-am dat seama ca uitasem sa apasam pe buton. Stateam asa pana a doua zi...
A fost fain, una peste alta, dar am conchis: asa om care sa vanda un produs nu este deloc bun la casa cosmeticii.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Ai fi vrut sa fie altfel...


Ai crede ca esti tanar si ai dreptul sa faci ceva memorabil in viata. Te agiti, cauti, te crizezi, alergi in atatea directii. Pentru ce? Pentru putin prestigiu, pentru recunoastere, pentru palmares?
Poate ca sunt prea tanara, dar din viata si pentru ca am alergat cu parul in vant, am invatat ca bucuria ce ramane si se perpetua vine numai din lucrurile simple.
Batran daca ai fi si ai sti ca soarele acela banal, care nu stie decat sa rasara si sa apuna zi de zi, nu va mai fi mult timp lumina, ti-ai lua timp si ai spune... "daca as fi fost mai bun", "daca nu as fi judecat", "daca nu as fi gresit", "daca as fi inteles", "daca as fi stiut sa iubesc". Si, totusi, exista un parcurs.
Alergam, dar uitam de noi, de ceea ce avem cu adevarat nevoie. Bineinteles ca nu traim degeaba, ca trebuie sa facem "ceva" pe Pamant, dar nu e acesta unicul scop. De fapt, suntem doar oameni si numele pe o pagina in istorie te face doar erou pentru generatii care vor uita de tine. Dar pentru oamenii din jurul tau cum esti? Stii sa lasi un zambet, un suflet multumit, o lacrima de bucurie, o imbratisare, un umar, un sprijin? Lucrurile marete, de fapt, nu constau in glorie.
De multe ori nu suntem multumiti de noi, dar cautam sa gasim celorlalti chitibusuri. Ne e frica sa privim in interiorul nostru, sa ne recunoastem slabiciunile si trairile, de teama sa nu parem slabi. De ce? Cu cine suntem in competitie? Ce avem de demonstrat si cui? Pierdem prea mult timp asa...
Nu... suntem tineri si vrem marea cu sarea. Si ne obosim, si tragem de fiecare particica a noastra sa nu pierdem niciun tren. Dar, oare, nu mai sunt si altele care mai vin? Oare, cand nu vom mai putea sa facem fata avalansei pentru ca am fost imprudenti in avantul varstei, nu vom dori sa mai avem timp?
Nu avem rabdare sa intelegem de ce un om face ceva intr-un anume fel, nu il intrebam de ce, nu stam sa discutam cu el. Ne avantam sa judecam si sa catalogam. Uitam sa fim buni, sa dam ragazul unei explicatii. Nu mai iertam.
Ce pacat! Ce risipa!
Dar... este primavara. Invatam sa renastem. Si poate, cu fiecare primavara, invatam sa iubim mai mult.

marți, 6 aprilie 2010

De Paste


Zilele acestea, pentru ca am stat cu familia acasa, ne-am adus aminte de multe, printre care si...

Eram mica, prin gimnaziu cred. Stateam afara, dupa o ploaie, cu picioarele intr-o boltoaca, din care pescuiam frunze moarte cu o nuielusa. In acest timp al balacelii mele, cantam melodia Emiliei, "I'm a big, big girl / In a big, big world. /...". Mami, iesita afara, se prapadea de ras cum fata ei mare se balacea in apa, in timpul concertului in fata publicului auditor - natura, aruncand in sus cu frunze.

Cand eram mai mica, lumea se strangea de Paste, in casa unei vecine, pentru a primi impartasania. Pentru ca eram cam rusinoasa, nu imi placea sa ma strang laolalta cu toate femeile in varsta, care puneau tot felul de intrebari si te trageau de obrajori. Totusi, imi placea acolo pentru ca era cald si foarte curat. Mai mereu ramanem si dupa ce se termina ceremonialul impartasaniei, pentru a ne juca cu copiii sau prindeam pregatirile de inceput, cu vinul, prescurile, cutiuta cu ceara (cred). Lumea vorbea pe la colturi de cat dureaza spovedania unuia sau altuia. Imi era cam teama de acele momente, fata in fata cu parintele, mai ales cand a trebuit sa ma spovedesc si eu prima data. Toata lumea imi spusese de expresia "saritului parleazului", dar se pare ca am scapat de ea.

Inroseam oua cu vopsea si le inveleam intr-un ciorap pentru a imprima pe ele diverse forme de frunze. Plutea in aer un miros acrisor al otetului din apa in care roseam ouale. Lustruiam apoi, oaule, cat erau calde, cu untura, dupa ce le lasam putin la scurs pe hartie de ziar.

Cu tati ne duceam si faceam cumparaturile. Era momentul cand dadeam startul ridichiilor, salatei verzi, rosiilor si castravetilor. Din gradina adunam toporasi sau iarba verde, pentru a impodobi masa. Toata casa trebuia sa fie impecabila, asa ca, in Saptamana Mare, nu era moment sa respiram.

Intr-un an, de iepuras, stiu ca am primit gume Turbo. Asa tin minte, poate ma insel. Dar parca miros si acum parfumul acela, amestecat cu mirosul naftalinei din sifonier. Sigur mai era si altceva pe acolo, dar asta mi-a ramas in minte. Asa am aflat ca exista si un iepuras.

Cand am crescut mai mari, am inceput sa ne ducem la biserica. Stateam la toata slujba de Inviere, iar drumul avea vreo 10 km dus-intors.

Odata am fost intr-o drumetie, de Paste, cu cei din asociatia Mugur de Colt, pe la Lespezi. Ne-a apucat o ploaie zdravana, care ne-a udat ciuciulete. Am reusit sa ne adapostim la scoala din Posada, dar deja eram uzi pana la piele. Am stat cateva ore acolo, povestind si inghetand de frig. Dar tare ne-a placut.

Mai incolo, am avut si noi biserica noastra, preotii nostri, la noi in cartier. Chiar ma indragostisem de unul din preoti, iar mami era tare speriata, dar nu mai mult ca mine, de aceasta.

Dimineata, spuneam "Hristos a inviat", luam "Pastele" cu o gura de vin rosu, luam prima imbucatura de peste, dupa care ne asezam sa devoram ce era pe masa. Traditia in familie era sa ne uitam la filmele cu Iisus pe care le difuza TVR 1.

Acum, lucrurile s-au mai schimbat. Nu prea mult. Linistea, tihna, bucuria raman aceleasi.