miercuri, 25 noiembrie 2009

Cele mai indepartate amintiri

"Gemenii" - Cartarescu. Prima carte a autorului pe care o citesc. M-a atras ideea primelor amintiri ale autorului, expuse in cele cateva paginute si m-a determinat sa incerc sa scotocesc putin in viata mea, in cele mai vechi imagini pe care le tin minte.
Cred ca primele mele amintiri se fauresc de pe la varsta de 4 ani. Prima este legata de un vis, in care eram impuscata intr-un loc sensibil, pe nume "posterior". Nu radeti oameni buni, decat cu pofta, dar tare frica i-a fost fetitei sa scoata ochii de sub plapuma in acea noapte. "Puscaciul" era un vecin (care acum tine mortis sa educe lumea cu manele de cate ori i se pune pata), a carui porecla este si acum Tuciu, dar nu stiu de ce, pentru ca fata nu il tradeaza. Tot in acel vis, erau niste porumbei albi, iar eu ma ascundeam sub o imensa "patura" facuta dintr-un material ce se foloseste drept acoperis, facut din smoala si nisip. Ciudat.
Tot de atunci, de la 4 ani, imi aduc aminte de cifrele 1 si 3 sau de momentele cand ma trezeam dormind sub pat pentru ca sora mea avea grija sa nu dorm pe moale in cate-o noapte. E valabila si reciproca, dar era un gest involuntar.
La gradinita, imi bateam un coleg, in drum spre casa, pentru ca nu il sufeream pur si simplu. Bineinteles ca mi-am primit si eu papara cand mama lui a venit intr-o seara sa ma parasca mamei mele.
Atunci se profileaza si primele amintiri cu un var ce mai venea pe la noi, cand bunicii lui plecau de acasa. Radeam mereu cu pofta, iar noaptea ne sculam sa mancam pasta de dinti. Stiu ca nu sunt singura care a avut aceasta "pasiune", asa ca nu mi-e rusine. Era un deliciu, mai ales daca avea aroma de caspune.
Imi mai amintesc gradinile pe care le strabateam sa ajung la gradinita, parleazele, stupii unui domn ruda cu noi, florile de Paste, mirosul drojdiilor de la cazanul cu tuica. Ahhh... Si cum sa uit de Dundu? Era un om trecut de cele ale normalului, cu niste replici pe care ni le repeta tuturor: "Duceti-va acasa ca vi s-a racit grisul/mamaliga" sau ne spunea niste poezioare cu ceasuri si rate pe care nu le mai tin minte. Oricum, fugeam de el cat ne tineau picioarele dupa ce ne mai incumetam sa facem glume pe seama lui. Si mai era o casa unde, cica, traia o batrana care rapea copii. Mmmdaaa... Ce povesti.
Cred ca tot pe la 4 anisori, am fost prima data cu colindul. Eu si sora mea, insotite de tatal nostru am inceput sa ne pitigaiem glascioarele pentru covrigi. Lumina verzuie si slaba, batranul care ne-a iesit in intampinare, umezeala aerului mi-au ramas impregnate in memorie.
Doamna Liza a fost prima educatoare, tare drastica, dar nemaipomenit deschizator de drumuri. Si ce buna si dulce era apa de la fantana de langa gradinita.
Mi-am adus aminte de un alt vis pe care l-am avut tot pe la acea varsta. Venise la gradinita un urs polar care ne urmarea. Eu, impreuna cu un unchi mai apropiat de varsta, am luat un topor si l-am sfasiat. Din el, au inceput sa iasa la iveala o gramada de fasii si panglici colorate. Ciudat, cum si in vis, pentru a regla momentele de frica, totul se transforma intr-un joc.
Ar mai fi, poate, si altele, dar cred ca acestea sunt printre primele si cele mai pregnante momente de care imi amintesc.

luni, 23 noiembrie 2009

Pentru tine... Iulie 19, 2006

Nu aveam ce face azi… Asa ca am luat o pensula si am inceput sa desenez peretii. Am trasat curbe, linii, culori vesele si pline de foc. Mai intai incet, sa conturez ceea ce avea sa fie o forma… cea mai minunata din lume. Apoi am prins curaj… avea sa iasa un desen pe placul meu. De fapt, i-as spune pictura vopsita din pastelurile sufletului meu. Asa mult am asteptat sa mai pictez din nou. O faceam adesea si mami se supara mereu pentru ca lasam peste tot urme de acuarela. Acum nu mai are cine sa ma dojeneasca… si cat as mai vrea sa o faca… sa ma imbufnez si mai tare si mai abitir sa-mi vina inspiratia… De fiecare data cand ating cu pensula peretele las o pata. O lacrima sau un zambet. Petele se aduna si inima incepe sa bata. Incurcaturi de fire de culoare… si dorul le tese cu maiestrie. Mai mari, mai mici, dare de argila muiata cu apa… Din aceastea am fost creati si acum cream si noi… Muzica ma ajuta… imi ajuta mainile sa invinga forta de frecare a asprimii peretelui si creez. Deseneaza cu mine… Parca nu-mi vine sa ma opresc. Pentru ca simt si atunci cand simt, nimic nu ma linisteste… Doar el… Varfurile pensulelor astern ceea ce mana mea le indica… au drumul lor pe albul prea imaculat. Adaug si ceva mov… sa fac bine unui prieten… De ce nu? Reci si calde, ispititoare si indiferente, pregatite cu tact sau la intamplare, nuantele spoiesc nestirea fara viata. Sa ma opreasca cineva! Sau nu! Mai bine sa continui… stiu ca va iesi ceva ce toata lumea va aprecia. Si cine stie sa inteleaga din manufactura mea, ma va intelege pe deplin. Am sarutat peretele… era rece… si in locul in care mi-am atins buzele de el a ramas o urma… nu de ruj … ci de balsam sau de gloss… e o urma de traire, pentru tine, cel ce vei critica “panza” mea… Nici macar nu mi-am pregatit fondul… l-am lasat cu toate semnele trecerii vremii… sa stie cel ce va vedea ca e autentic, ca e desenat cu inima… Nu cauta sa intelegi, cauta sa simti! Numai asa vei deslusi… numai asa vei fi in stare sa vezi ca nu e abstract… Copilul de demult a pictat viitorul meu prezent… O sa scriu NAMI in josul peretelui… poate langa usa… sa fiu sigura ca voi respira aer curat atunci cand imi va fi prea dor si cand pasiunea va fi prea mare… Mi-au cazut jos paletele de culoare… nu m-am suparat… mi-am asezat talpile in uleiuri si am imprimat pasii mei si pe podea… A trecut pe acolo iubirea care a pictat camera in culorile dragostei…

joi, 19 noiembrie 2009

Metrou, ceata

Si daca amalgamul de brobonele umede nu s-ar amesteca in lumina diminetii, cu galbenul frunzelor, dimineata ar fi prea seaca.
Da, a fost greva la metrou. Ei si ce? Ne-am descurcat. Unii au preferat sa se amestece cu altii in autobuze si sa parcurga o statie in 50 de minute, in timp ce altii au respirat in voie, la pas, secundele ce se scurgeau, inaintand, in detrimentul celor mai sus numiti. Frumos asa. Din pacate, constat ca, la ceas matinal, nu prea gasesti pas de om prin parcuri. Ici - colo, cate un tanar cu servieta sau vreun batran galopand pentru sanatate. Mi-am luat si eu ragazul catorva kilometri pe jos in plus fata de cei obisnuiti, ocolind ruta cu tramvaiul 16 pentru un respiro de la Casin pana in Pipera... Ce-i drept, altii ma depasesc cu un dublu de "nebunie", dar este bine si atat. In acest timp, de cascat ochii in stanga si in dreapta, am reusit sa scot "pusca" din "teaca" si sa scot cateva cadre in ceata si lumina calda a diminetii.
Azi am reluat rutina metroului. Mmm... Totusi, ca pentru oameni cu fixuri, intre Victoriei si Aviatorilor, am luat din nou la numarat frunzele, cainii si oamenii cu care ma vad zi de zi, pe bucatica de bulevard ce ni se cuvine. Un domn se uita insistent la mine la trecerea de pietoni. Dupa ce i-am iesit din raza de scanare, s-a intors dupa mine si a continuat sa ma priveasca prelung. Plecat pe campii nu parea. Suparator in astfel de momente este faptul ca te gandesti la cine stie ce "citat" scris in frunte de care tu nu ai habar. Sau la un guguloi in frunte pe care nu l-ai observat in oglinda, de dimineata? :)) Lasad gluma laoparte, cred ca nenea tanjea dupa tinerete. Il iertam. Doar de data asta.
Revenind, insa, la ceturile diminetii, multumesc toamnei acesteia care a staruit cu de toate in ograda noastra. Frumos a mai reusit sa se imbrace in aceste luni si mult ne-a mai facut cu ochiul ca o domnisoara "coapta". Sa-i sarutam deci, manusitele ei, carora le vom pune manusi in curand.
Aahh... de doua zile, observ ca incepe impodobirea copacilor. Casutele se pregatesc de targ, pe Aviatorilor. Unele chiar au fost pictate. Sper numai sa nu incep sa vad cum rasar chinezismele pe acolo. Ar fi pacat.
Vine decembrie, oameni bun? Ptiu... ce repede trecu anul...

marți, 10 noiembrie 2009

Parfumul invatarii

Da, e un miros al caietelor pe care nu il pot uita. Si nici pe al creionului rosu cu care liniam fiecare margine cu patratele sau spatii echidistante. Era putin acrisor. Si ce parfum avea septembrie, cand parca apropierea lui 15 incepea sa emane un iz de banci de scoala, de pantofiori noi, de sortulet albastru calcat si de batistuta pusa in buzunar de mama. Ce mare parea clasa, ce multi copiii, ce impopotonate unele capete de fetite cu funde mari in par.
Adoram sa am penarul plin, sa am cu ce sublinia si colora. Tineam mult la stiloul meu pe al carui capac scria "Lily", pe care l-am pierdut intr-o buna zi. Iar creionul galben Rottring era camaradul cel mai uzat, cel mai fericit sa se afle intre degetele mele.
Cartile in spate, caietele si penarul in fata. Un mar, doua pachete (senvisuri), linia sau chiar intreaga trusa de geometrie. Isi mai facea loc si o sticla cu apa. Echipamentul de sport intr-o plasa maaare. Acestea mai tarziu, cand deja aveam invatatoare, diriginta... Am inceput, insa, cu "ghiozdanelul", miniaturala gentuta in care, dimineata, mami punea mancarica pentru gradinita. Ne jucam cu "mari", "mici" si "patratele", construiam. Tremuram ca varga la fiecare Craciun, cand Mosul ma lua pe genunchiul lui.
De la 4 anisori am inceput sa explorez lumea, sa ii descopar invatamintele... Si eram mereu cu un pas inainte fata de sora mea (mai mare cu un an); ii rezolvam problemele la matematica. Kilometri zilnici prin gradini, peste parleaze, prin noroaie sau praf, prin iarba si flori, pe bucati de asfalt, prin zapezi cat mine de mari.
Si ce bataita am mancat pentru a putea scoate si eu din capsor primele ganduri asternute in caietul special de "compunere". Pana atunci, caietul cuprindea numai gandurile mamei, pe care le prezentam ca teme scrise de mine. Tin si acum minte ca atunci am luat primul 10 pe merit la acea materie, ca o lasasem pe invatatoarea mea cu gura cascata de povestioara mea cu norisorul si floricica ce vorbeau ca doi prieteni. Si prima pagina de caiet cu litera "a", o durere ingrozitoare de cap si incurajarile mamei, fata de masa alba, racoarea camerei.
Camasuta cu buline negre si volanase, fustita in carouri verzi si rosii, cutata, pantalonii rosii si helancuta de culoarea oului de rata, costumasul cu scene hawaieneze, sandalutele lacuite cu rosu si alb, cizmulitele pufoase roz cu negru, espadrilele albe cu bulinute colorate ca bombonelele... Si parfumul cartilor nou editate, al acuarelelor si al creioanelor frantuzesti...
Si mai e mirosul de lipie pe care o cumparam cu prietena mea, in orele de info la care chiuleam sau ne invoiam pentru diverse motive, mancata pe la colturi de scoala in liniste, daca nu dadea directorul de noi...
Sa nu uit de prezenta tatalui, mereu insotindu-ne pe unde plecam, mereu cu piciorul in prag, adorat de colegele de clasa, mandru cu fetitele lui. Cu el mergeam sa "ne incaltam de scoala"...
Ahh... ce efect au amintirile... si ce parfum are invatatura...

Cu metroul

Trezirea de dimineata: cu noaptea in cap neaparat, pentru ca e zi de lucru. Ciudat: parca cineva ar apasa asupra timpanelor tale si te simti ca si cand nu ai fi dormit deloc. Te intrebi de la ce o fi: oboseala, mancat prea multa ciocolata in seara anterioara, presiunea aerului prea puternica, prea mult stat in fata calculatorului sau o noapte prea agitata? Te dor una-alta: te-ai cam sucit azi-noapte in asternuturi. Te dezmeticesti cumva, mai faci o gluma cu alt "oropsit" la munca si pleci inspre metrou. Mare inghesuiala azi. Un copil urla regulat din 5 in 5 secunde, faci loc oamenilor si te afunzi cat mai in rarunchii multumii. Prima data te izbeste mirosul unui om caruia ai avut amabilitatea sa ii faci loc sa stea langa tine, dar e de groaza cand incepe sa gesticuleze a nemultumire, ca il mananca fata, capul si mai stiu eu ce. Pai normal, bre, daca pielea nu cunoaste atingerea delicata, parfumata a sapunului. Normal ca trage niste semnale de exclamare care pe tine te mananca. Iti vine sa te bagi cu nasul in puloverul doamnei din fata, dar rezisti: in curand vei iesi afara sa mirosi niste gaze de esapament, a caror prezenta abia daca o mai simti. Aerul e apasator, umed, greu. Totusi, e mai bine decat in forfota aceea unde telefoanele suna ca la centrala (dis de dimineata). Auzi: "Ce faci, f.?... Ce d...u vrei sa iti iau? Daca nu gasesc? Bine, f.!" Mai ai putin si izbugnesti de atata lipsa de bun simt, nu mai zici de incultura. O zaresti, in final, pe "insa" cu limbajul "fin". Da, un om ce munceste, cu fata imbatranita inainte de vreme, spoita in culori asortate cu bluza si pantalonii, cu aer dominant asupra celor 2 insotitoare ("Ce crezi, f., ca te mai angajezi? Iee... mai are putin si baga pixul in gura", "Da, mi-a zis sa ii iau tigari cu aroma si mentolate. Si daca nu are?"), dar cu o mare lipsa de...
Iesi afara.
Te urmareste povestea intortocheata a cartii pe care o citesti. E inca toamna!? Te miri ca noiembrie mai are frunze colorate dupa ger, zapada, ploi si alte cate au adus octombrie si septembrie. E mai bine asa oricum, chiar daca masinile urla si te gandesti la aerul de pe munte care iti curata, parca, traiectele, vinele, toata fiinta.
Da... si aici avem cazul fericit, cand nu auzi povesti cersetoare de bani, cand nu asculti manele, cand nu esti inghiontit sau calcat pe picioare, cand esti lasat sa iesi din metrou fara sa se urce disperarea pentru un loc pe tine. Lista poate continua si o stim cu totii. S-a scris un ghid al nesimtitului. Oare stie toata lumea de el?
Te enerveaza gandul ca la serviciu vei respira aer... conditionat, dar trece si asta.
Pana atunci... ziua buna!

miercuri, 4 noiembrie 2009

Broboanele toamnei

Cu fiece toamna, zaharul din fructe indulceste septembrie si octombrie. La fiecare culoare din copaci, se adauga mirosul acela de mere ionatane, rosii si zemoase.

Cand simt mirosul de gutui, acasa, ma apuca nostalgia. A trecut copilaria, dar ramane acel sentiment ce renaste in fiecare toamna. Incepe in crizanteme, in fumul frunzelor arse din gradini, in cosul cu fructe, in dovlecii de diferite nuante calde. Se termina cu inserarea, cand frigul te patrunde si il simti dupa ce musti cu pofta din fructele desfrunzirii.

Copiii merg la scoala si se intorc, alene, pe drum, facand popas la bancuta din urcus, la doamna ce le da apa si pere, la marginea de gard de unde mai fura un rod picat.

Iar mama are in pivnita de toate. Acolo e lumea conservelor, a parfumurilor, a caldurii umede...
In drum spre Peles se tes mere glazurate, covoare de pasteluri, incep sa creasca haine calduroase, bruma si zapada pe munti. Are de toate aceasta toamna. Mmm... si deja strugurii devin vin, chiar fiert.

Se intuneca prea repede, iar placinta cu mere abureste in cuptor. Cand ploua imbrobonat, e mai calda toamna. Cand e frig, parca nu iti vine sa iei la rost cu piciorul, frunzele cazute pe drum.

Toamna e in amintiri, in mirosul de cimbru cules, in lemnul greblei cu care scuturi gradina de ramasite.

E o calatorie de simturi, ca orice anotimp...