luni, 28 decembrie 2009

Cu colindul la profesori

Reminder from: mugurdecolt Yahoo! Group
Title: Colind
Date: Sunday December 23, XXXX
Time: 2:00 pm - 2:00 am
Location: La Piata
Notes: Intalnirea anuala de mers cu colindul. In principiu ramane cum am stabilit... in fiecare an la aceeasi ora. Ne vedem acolo!

Acum 13 ani, cand am plecat prima data cu uratul la profesori ne-am strans vreo patruzeci de "mugurasi". Ditamai bucuria sa intre atatia oameni intr-o casa, toti inghetati, toti pofticiosi dupa zile de post, dar toti o mare veselie. Acum doi ani am reusit doar 4; fetele astea au plecat la socri si uite asa s-a subtiat ceata, dar ne-am amuzat copios pe seama absentelor ca de fiecare data. Au mai fost ei si altii care ne-au lasat cu nasurile in zapada, dar ne-am bucurat ca ne-am adunat chiar si asa, cu chitari si voci, pentru a colinda a cata ora?! (mai bine sa pierdem sirul) casele si sufletele fostilor profesori din liceu.

Totul se iteste la "Clubul Copiilor" unde ne adunam zice-se pentru repetitii, dar noi ne insiram la povesti si poante. Aahh... iar o chinuim pe profa de bio cu stangaciile noastre! ne spunem ghidusi si ne prinde un tremurici. Domnul Barsan, mesterul nostru in ale chitarelor are alti elevi acum, sfiosi si cuminti cum eram si noi daca dam paginile in urma. El e mai mereu aici pe 23 ale lui Undrea, motiv pentru care mai tragem o tura de nostalgii... Odat' a fost colindator ca si noi, de cele mai multe ori insa, i-am petrecut pragul cu catel pufos, cu picturi pe pereti si pian. Dar cel mai cel, dumnealui e domn ' profesor cu balaurul pe buze.

Nepregatiti si nesincronizati, cu versuri si acorduri uitate, cu ritmul in brazi dar cu mare drag si intotdeauna optimisti ca pana la final vom sti totul impecabil, pornim inspre profesoara de biologie. Prima casa. Si gata... intram in lumea lui Mos Craciun, in lumea rumena a bezelelor si placintei cu mere in care suntem ascultati pe rand, ca la scoala: ce a mai facut fiecare pret de un an pe ceas? Aici se bea ceai de tei si se mananca covrigi incalziti pe plita sobei. La usa isi cer drepturile alti colindatori, dar noi avem ceva al nostru pentru care nu primim scutire... Si uite trece timpul insirand pe ata inserarii cuvinte talcuite. Dar vai! Iar ne-am luat cu una-cu alta si intarziem la urmatoarea casa!

Profesorul de fizica ne asteapta cu atentionari pentru santul in care cineva a avut necazul sa se piarda intr-un an. Va inchipuiti dragii mei ce almanah de glume avem de atunci pe marginea... santului! Atentie! Pericol de prabusire daca nu va tineti de sanie prea bine! Hihi. Admiram mereu minunati colectia de cactusi si sculpturi personale ale domnului profesor si mancam napolitane. Pe furis, eu ma pierd in titlurile din biblioteca, dar nu uit sa-mi duc colindele pe drumul cel bun. Si mereu isi aduce aminte de eleva Eliza de atunci, mama noastra de acum.

Mergem apoi la "dirigu". Aici, mare adunare, mare. Urcam treptele casei-muzeu ale doamnei preotese care ne asteapta cu parul negru strans simplu la spate si cu o voce care iti insira o viata traita cu tot farmecul. Casa asta e o comoara, e boiereasca de-a dreptu; fiecare obiect spune povesti. Aici e lumea din carti: abajururile, costumele nationale, stergatorul de firimituri, ceainicele de portelan, cestile de pamant, stergarele, sobele de teracota, mobilele vechi si rafturile cu carti, jilturile, fetele de masa brodate, tablourile, icoanele si cate altele se aduna sa rosteasca impreuna cu noi bucuria "Nasterii" din trecut pana acum. Cateii ne asculta in liniste intinsi pe covor, in timp ce vinul fiert se inalta in aburi si se pierde pe gatlejele ragusite. Saleurile abia scoase din cuptor calatoresc impreuna cu turta dulce pe platouri, facandu-ne semne-semne. Povestim de necazuri si de ce e frumos ca niste prieteni vechi, ne jucam cu vorbe deochiate cum sta bine unei case in care a locuit un preot, cantam si ne veselim, radem cu lacrimi in ochi. Se asterne linistea si peretii vorbesc. Aici, vremurile inclina sa alunece in ceasuri nebanuite decat din stihuri. Intr-un an am dat nas in nas cu nepotul lui Ionel Teodoreanu care ne-a facut o cantare de zile mari la pian. Si ce iz de mandrie m-a incercat! De ce nu? Aievea, niste maini subtiri ne-au infatisat mai apoi o carte rara, plina cu poezii de o savoare actoriceasca. S-a citit cu chef si cu drag din paginile ei, sa mai afle si versul frumusetea momentului.


Profesorii de limibi straine incep sa sune in nerabdare: unde sunt, dom'le, colindatorii? Iar ii uita lumea pe unde au plecat? Odata ajunsi la casa lor, se scot de prin ascunzisuri aparate pe film, fascinante mecanisme care ma fac sa uit de tot ce e in jur. Bunica ne intrece la poante certate cu coana cumintenie, iar noi incepem sa ne prelingem pe scaune si canapele moi. Recunosc, ce sa fac!? Odata am adormit de-a dreptul si am petrecut asa vreo jumatate de ora, in timp ce lumea isi urma constiincioasa programul de variete muzical. Ceaiul englezesc e de vina, va spun eu!  La naiba, si am ratat eu toate conspiratiile! Noroc ca nu am adormit in anul in care cei de la ansamblul de dansuri populare Floricica ne-au colindat in costume nationale si m-au facut sa imi amintesc de serbarile de iarna cand imbracam ani de-a randul acel costum popular al tuturor varstelor.


Ultima data ajungem la profesoara de fizica. E clar. Cam pe la 2 asa... dimineata. Inainte urcam pana la casa dumneai pe jos, impingandu-ne de la spate pe urcusuri alunecoase si inclinate prapastios. Asudam pana sus, mancand pamantul. Acum mergem cu masinile claie peste gramada sa incapem cu totii, dar cel mai fain a fost odata cu dubita, cu gerul piscandu-ne de obraji si noi chiund in gura mare pe strazile adormite. Aici mancam cei mai buni covrigi cu susan si, ragusiti si adormiti, incercam sa ne mai dregem pentru o ultima colinda. Deja suntem o lalaiala fandosita, dar cu blandete si drag, ochii gazdelor ne imbratiseaza pe fiecare. Nu mai conteaza ca vocile noastre nu vor mai exista pentru cateva zile de atunci incolo.

Si mai e profa de mate care nu ne-a primit niciodata pentru ca ajungeam dupa ora 12 si ii lasam covrigi in parul portii si ar mai fi si altele care se incadreaza mai mult sau mai putin la colinda cu note in catalog. Sunt nenumarate, dar trebuie sa fii acolo sa te ia pe sus viscolul si sa te poarte peste case cu copii dormind, sa iti aduca pe la nas mirosul de molid si sa iti sclipuceasca in ochi instalatii colorate. Dar ce e putin, e si bun.V-as lua pe toti daca as putea, sa vedeti de-a fir cum impleteste Mosul in barba sa...

Asa am crescut, cu astfel de oameni.

joi, 17 decembrie 2009

Patanii


Eram prin clasa a VIII-a. Greva profesorilor era in toi, asa ca mai multa vacanta pentru noi. Partia ne astepta si nu era deloc lina. Se facuse gheata, iar noi ne dadeam cu bobul din varf (doar nu eram niste incepatori in treburile acestea). Senzatia era de nedescris - nu stiam atunci ce era adrenalina. Dar bobul, pe la noi, nu e cum vedeti voi pe la televizor. Nu, nene! Era un fel de adunatura de scanduri, neacoperita, pe care o carmuiai cu o sfoara legata de "patine".

Sa descriu acum, putin, "atmosfera" in care s-a desfasurat intalnirea mea cu "tanti cu coasa". Tanarul care statea la mijlocul pantei pe care noi zbieram ca niste descreierati "partie", obisnuia sa isi scoata boxele afara iar, in seara cu pricina pataniei, muzica urla cat sa auda un stadion. Buun. La baza partiei, unde se lua curba, se afla o cruce (pe care nimeni nu a ratat-o), langa un gard care iarna lipsea cu desavarsire (tot din cauza nebunilor de noi care il rupeam cu saniile) si un magazin. Ehh... magazinul trebuia aprovizionat si pentru aceasta, din cand in cand, mai urcau masinile. Mi-am dat drumul cu "individul", din varful "coastei". Muzica urla, deci nu am auzit cand cele doua masini, aflate in zona crucii, claxonau. Intram, in curba, pe gheata. Nimerim in roata din spate a primei masini si ne plonjeaza sub cea de-a doua. Se face negru dintr-o data in mintea mea, simt cum ma izbesc de roti, cum imi trozneste capul. Ma gandesc, in cateva fractiuni de timp, daca nenea va inainte peste mine sau va stationa. A reusit sa o puna in aplicare pe a doua. Hiuu. Imi revin. Se face lumina, ies de acolo, simtind un fel de sufocare apasatoare. Baiatul care era cu mine se tara deja pe o banca, cu piciorul rupt in zona gleznei. Toata lumea amutise. Atunci m-am gandit la norocul pe care l-am avut, si chiar daca pare aiurea, acesta a existat. Daca nu erau doua masini, atunci am fi intrat direct sub a doua si azi nu mai scriam aici. :))

Bineinteles ca in zilele urmatoarea ma simteam ca un soldat intors de la razboi. Urechea imi era vanata, schiopatam cu un picior care isi schimba culorile in functie de momentul zilei (aveam o vanataie "cameleon" de toata frumusetea, care se intindea de la genunchi spre glezna), aveam un fel de gropita in obraz pe care am urmarit-o mult timp sa vad daca va lasa urme, capul inca imi troznea cand faceam cate o miscare brusca. Ce mai? Eram burdusita din cap pana in picioare. Le-am spus parintilor din acea seara de activitatea mea de eroina pe derdelus. Cred ca i-am speriat groaznic, dar nu mi-au aratat aceasta si nici nu m-au certat tare. Eram deja prea socata eu ca sa mai vina ei cu dojana. In acea iarna nu am mai servit iesit pe partie.

Eii... dar anul viitor, am zis sa mai simt putin gustul saniei, asa ca am plecat cu o vecina, intr-o seara, sa testam zapada. Boburile inainte, saniile dupa. Se facea totul cu cap doar, asa cum invatasem de la cei mai mari. Numai bine ca bobul din fata s-a rasturnat intr-o curba, iar noi nu prea am mai apucat sa franam cu picioarele, asa ca am intrat in "facatura de lemn". De atunci am ramas cu un fel de ruptura de muchi, la picior, o "vale intre dealuri" care se simte si acum, in zona tibiei, la atingere. Aceasta a fost ultima data cand am mai urcat pe sanie.

Totusi, eu am mai facut cunostinta si cu un prun, dandu-ma pe ghetus la mine in gradina. De nenumarate ori ne-am rasturnat cu sania, in timp ce altii treceau razant pe langa noi, putandu-ne lasa fara vreun component fizic. Cam de fiecare data ajungeam acasa cu pantalonii inghetati pana la genunchi, cu ciorapii uzi, cu foc in obraji si cu urechile tiuind de atata energie.

Imi aduc aminte si de primul cucui. Aveam o sapaliga (un fel de sapa mai subtire si cu doi craci) cu o coada cam cat mine de inalta. Vorbeam ceva cu mami si, fara sa fiu atenta, la un moment dat am pus piciorul pe partea metalica, asa ca m-am trezit cu o coada in frunte. Cam ca in filmele cu prosti sau in desenele cu Tom si Jerry. Atunci am invatat si eu, pe pielea mea, cam cum se face, cum arata si, mai ales, cum doare un cucui.

Amintiri... Totusi, nu am fost un copil neastamparat, dar ingerul meu pazitor si-a facut datoria cu mare daruire in unele momente.

miercuri, 16 decembrie 2009

Ninge si azi

Da... Ce am putut constata ieri a fost o mare veselie. Toata lumea cu chef de vorba si de zambet m-a asaltat cu ganduri frumoase. Se pare ca acesti fulgi au incalzit sufletele oamenilor. Paradoxal, nu?
Bineinteles ca nu m-am abtinut sa nu ies un pic pe strazi, sa fotografiez "starea" aceea energica a oamenilor, in fata zapezii. Se mai sapa o groapa, se mai ridicau flacari dintr-un cazan, se mai zgribulea lumea, copiii curatau cu lopetile prin fata magazinelor, ceainariilor si localurilor din Centrul Vechi pentru un banut. Eu alergam pe pustiulica cu lopata in spate. La un moment dat, nefiind atent a cazut. M-a induiosat. Mi-a placut zambetul lui optimist, desi saracia se vedea in hainute. As fi vrut sa ii dau niste bani sa isi cumpere covrigi de pe colt, dar a zbughit-o inainte sa pot face miscarea, in barul de unde avea sa isi primeasca rasplata pentru munca prestata cu unealta. Era un vant destul de anevoios, iar lumea tinea de caciuli si glugi, se intorcea cu spatele, aluneca pe ghetus, se adapostea. Dar nimeni nu era suparat. Cred ca iarna ne aduce aminte ca am fost copii.
De dimineata, stratul prindea proportii. Aglomeratie mare la metrou, dar ne-am furisat. Pe bulevardul Aviatorilor am scos iar camera si am facut fotografia de mai jos.
Azi avem expozitie la Dristor 1, cu asociatia "Bucurestiul meu drag". Ultima din acest an plin si frumos, alaturi de oameni care imi sunt aproape de suflet.
Iarna ne indeamna la povesti. O zi ninsa sa aveti!

marți, 15 decembrie 2009

Ninge astazi pentru... mine


Da, asa cum prognoza meteo spunea, ninge azi in toata tara. Frumos s-a mai gandit ziua aceasta sa imi dea un sarut cu zambet pe obraz.

De dimineata, oamenii curatau de zor la masini, cutu' se urca cu labutele pe stapan, pricinuindu-i mare necaz, aerul intepa cu frigul obrazul, vantul plesnea cu fulgii in fata.

Acum isi au rost luminitele acelea atarnate de stalpi si fire, bradutul impodobit aseara de fete, manusile si caciula, ghetutele. Simteam ca respir aer, desi pasii lasau urme negre pe acelasi bulevard plin de masini. Eram cu gandurile mele, cu muzica si cu fulgii intr-un fel de dans nevazut. Trecatorii sa stie ca eu am trasat liniute pe bancile de pe Aviatorilor daca cumva vor gandi ca cineva a a stricat echilibrul alb al naturii. Un joc ce ma facea sa ma simt copil. Unul din paznicii casutelor de la targul de Craciun se ascundea sub una dintre prelatele insiruite acolo, de aspra atingere a broboanelor inghetate. Altul se plimba agale. Eu priveam la urmele lasate in zapada: cate forme! Mi s-au parut tare haioase machetele de biserici, postate pe sub copaci. Nu stiu de ce erau vesele acele prezente.

Un gand fugitiv mi s-a dus inspre seara trecuta. Stiam ca are sa ninga. Speram.



Alexandru Andries - Ninge Iar
Asculta mai multe audio Muzica

luni, 14 decembrie 2009

Amintiri din epoca mea de aur - sarbatorile de iarna

Si vin sarbatorile iarasi. Dar ce farmec mai au acum, cand totul e de-a gata?

Cand eram mica, bomboanele "mustacioase" erau doar de un singur fel, tari ca niste gloante. Le pastram ambalajul poleit pentru ca anul viitor sa facem podoabe de pus in brad. Din staniolul tare ca o tabla pe care mama mea il pastrase de cine stie cati ani faceam cosulete, stelute, felicitari. Ce sunet avea: cam ca un clinchet. Era o mare valoare si se gasea greu. Nu trebuia sa il irosim. Mai faceam ghirlande din hartie "glasse" sau din hartie creponata, cam la fel de rare si ele.
Imi aduc cu drag aminte de ciocolata "Fructa", preferata mea. Erau putine la numar tipurile de dulciuri, dar ele erau podoabe de nepretuit in pomul de iarna. Cand gaseam cate un Mos Craciun, cu reni si saniuta pe vreun ambalaj, desfaceam cu grija, decupam si il puneam la pastrare. Nici noi nu stim pentru ce, dar era o mare bucurie sa vedem atata culoare si sa pastram ceva ce nu o sa mai vedem decat in anul viitor.

Abia asteptam momentul cand ne duceam la cumparaturi. Erau singurele momente cand ne rasfatam, cand se cumpara suc, banane, portocale, mandarine, compot de ananas si se lua sifon de la "Sifonerie", . Plecam cu listuta dupa noi, cu banii bine numarati si chibzuiti. In bucatarie erau aburi de la toate mancarurile ce fierbeau ori pe soba, ori pe aragaz. Da, focul cu lemne ramane unul dintre aspectele copilariei dupa care sunt nostalgica. Era un chin sa iesi afara, sa aduci un brat de lemne, dar mirosul de caldura, duduiala din soba de teracota te prindeau repede in joc. Si mai sunt nostalgica dupa momentul cand se taia porcul. Imi bagam mainile in urechi, atunci cand sacrificiul (injunghierea) avea loc, dar apoi eram numai ochi si urechi. Mirosea a par parlit, a tuica fiarta si a carne prajita in tigaie. Mainile mamei roboteau pana la epuizare in acele zile si lungi erau serile cand stateam sa tragem de carnati, sa fierbem la tobe si la babe, sa pregatim sunca si carnea pentru afumat sau pentru sarat.

Venea asteptata dimineata de Ajun, cand, dupa colindat tot cartierul, ajungeam acasa, faceam ceai de tei si mancam cu covrigi. Se faceau ultimele retusuri la "primeneala" casei si a noastra, indicatiile fiind indeplinite cu strictete. Apoi asteptam minunata zi a bucuriei, istoviti de atata munca si de altele ale vietii. Dar aveam pacea in suflete.

Saracii parinti, cum se mai sculau ei noaptea sa impodobeasca bradul, cum il ascundeau cine stie pe unde, sa nu ii simtim mirosul, pacalindu-ne sau interzicandu-ne sa intram in camera unde il pastrau. Dar, increzatori copii in cuvintele lor, niciodata nu le-am iesit din cuvant. O singura data imi aduc aminte ca, facand razia prin sifonier, am gasit cadourile de la Mosu'. Eehh... copii am fost si noi.

Da... Era frumos atunci. Acum, nu prea mai simt ca vine Craciunul. Dar inca mai merg cu colindul si asta ma poarta in pasi grei, ninsi, spre copilarie.

duminică, 6 decembrie 2009

Painea cea de toate zilele

Pentru ca ieri ma apucase inflacararea si povesteam unui prieten cum am simtit eu urmarile comunismului in anii copilariei, mi-am adus aminte de cozile la care stateam sa cumparam paine.

Faceam cu randul cu sora mea si mergeam cam 1.5 km din varful dealului la brutaria de la piata. Era un mare chin pentru niste copilasi, dar era o indatorire si trebuia sa o dobandim, ca niste copii ascultatori. Daca se termina painea, asteptarea se prelungea pana ce mainile muncitoare scoteau alte dolofane rumenite din cuptorul de caramida in care ardeau flacari ce ne faceau si pe noi sa nadusim. Dar ce bine era cand afara era frig. Mirosul acela mi-a intrat in nari pentru totdeauna. O vraja. Toata magia se desfasura dincolo de ferestruica "ghiseu" prin care se facea comertul. Dincolo, oamenii albiti de faina, imbracati in haine imaculate, roboteau cu acea coca. Vedeam cum se rastoarna saci cu faina si se ridicau valatuci de particule albe, fine. Apoi drojdia, sarea, apa si incepea sa se roteasca un malaxor (cred ca asa se numeste) in marele cazan de aluminiu. Coca era impartita pe bucatele si era cantarita in contrabalans cu un fel de castron tot din aluminiu, dupa ochi mai mult, nu cu un gramaj precis.

Iar noi asteptam... si asteptam. Era ca un fel de beci intunecat holul acelea unde sufletele se adunau sa isi cumpere imbucatura de baza a zilei. Totul se lumina dincolo de acea ferestruica. Totul capata forma si, mai ales, de acolo pornea ispita mirosului de miez aburind.

Ma bucur ca acum, desi brutariile s-au inmultit, painea se face tot pe vatra si toata bucurestenimea care trece pe Valea Prahovei inspre desfatarile muntelui, se opreste sa cumpere nemaipomenita paine facuta la noi.

Datorita painii din orasul meu am scapat si de o amenda pe traseul lui 41, transformata intr-o spaguta de 20 RON. Aveam 30 si ceva lei la mine si nu faceau de o amenda platita pe loc si, pentru ca "tare buna era painea de la mine din oras", tanti m-a scutit de un proces verbal. Hiu... ca bine le mai potriveste Cel de Sus cateodata. A nu se intelege ca aveam o obisnuinta in a circula "pe naspa". Cu o zi inainte imi expirase abonamentul. Prima data cand uitasem sa imi reincarc cardul. Eu si norocul ;))

miercuri, 2 decembrie 2009

Mai bine asa... August 16, 2007

Totul a pornit de aici:
"inca nu ti-am cantarit bucuria sanului tanar si alb
inca nu ti-am scobit spinarea cu carbune si pofta de antici
inca nu ti-am dezvelit pudoarea cu cuvinte aprinse si curiozitate de carturar.
si pentru ca deja ma astepti
un pic surprinsa, ce-i drept,
in cautarea mea
de ieri si de maine."

De ce oricine sa inceapa femeia? De ce oricine sa aiba bucuria sa guste din ea? De ce tu sa o creezi prin puncte si linii cu un amarat de carbune? De ce sa fie a tuturor si in particular a nimanui? De ce sa nu aiba pudoarea in camera in care tu o saruti si o mangai, in patul in care o despletesti si o sacrifici trupului tau dornic de ea? De ce sanu-i alb sa prinda contur din urme negre lasate de tine pe hartia zilei... sau a noptii? De ce sa vrei totul dintr-o data si sa nu o lasi eterna necunoscuta? De ce sa nu vrei doar buze si atat? De ce sa nu vrei sa atingi cu privirea doar rochia de voal ce-i invaluie goliciunea cu care si asa o descoperi cand inchizi ochii si ti-o imaginezi a ta? De ce sa nu o dezbraci doar pentru o clipa in care ii simti parfumul cand treci pe langa ea pe strada? Ea nici macar nu te observa pentru ca gandurile ii sunt prea diafane si tu esti un biet nenorocos care i-a cazut in plasa.
De ce sa te astepte ea cand stie ca asteptarea ta arde si mai tare tamplele? Ti-ai scaldat talpile in laptele albului corpului ei de dimineata pentru a-ti racori si cuminti pofta de ea, de ce mai crezi ca ea te-ar cauta? Ea e vipera cu venin de iubire, vraja otravita cu atingeri de vant...
Si toate inca...
De ce sa nu ramana pentru o viata "inca", sa nu descoperi niciodata sanul pentru ca in mana ta il creezi intruna, in palma ta el are mereu alta forma si se naste cu fiecare framantare mai strapungator... De ce sa nu alunece degetele tale calde pe curbarea de lira mereu in alt fel? De ce nu ai sculpta zi de zi, noapte de noapte si apoi sa devina totul ceva neatins, ca o daramatura in mainile mesterului Manole? De ce nu inchizii ochii sa ii sugi seva pornita din noaptea ta de dragoste cu ea? Iar apoi sa vina seceta iar si tu sa vrei iar sa o creezi. Azi altfel.
Si inca nu o stii, si inca o vrei, si inca nu ai habar ce te asteapta, si inca o iubesti, si inca ei nu-i pasa, si inca te chinuie farmecul ei cand trece si nici macar nu trimite spre tine o floare de nufar.
Si pentru ca ea deja e a ta, si pentru ca ea te adora in ea cu frica de sfarsit, si pentru ca ea face amor cu tine in viitorul trecut, intruna alertand oprirea timpului cand e cu tine... Si pentru ca atunci cand priveste dimineata spre fereastra, cu sanul dezvelit, asteptand si cealalta jumatate, tot pe tine te are in asternuturile ravasite, in parul aiurea rasfirat, in pijamaua desuchiata si in buzele penetrate de dintii tai delicati...
Si daca nu e asa, nici nu vreau sa fie... Si daca nu te contrazic, nici macar nu am incercat... Si daca e opusul a ceea ce ai gandit ma bucur sa fiu eu continuarea ta, macar odata... Ma bucur ca e "ceva" ce numai eu vad si tu esti prea durut de cuvinte ce ma indragostesc de iubire...

miercuri, 25 noiembrie 2009

Cele mai indepartate amintiri

"Gemenii" - Cartarescu. Prima carte a autorului pe care o citesc. M-a atras ideea primelor amintiri ale autorului, expuse in cele cateva paginute si m-a determinat sa incerc sa scotocesc putin in viata mea, in cele mai vechi imagini pe care le tin minte.
Cred ca primele mele amintiri se fauresc de pe la varsta de 4 ani. Prima este legata de un vis, in care eram impuscata intr-un loc sensibil, pe nume "posterior". Nu radeti oameni buni, decat cu pofta, dar tare frica i-a fost fetitei sa scoata ochii de sub plapuma in acea noapte. "Puscaciul" era un vecin (care acum tine mortis sa educe lumea cu manele de cate ori i se pune pata), a carui porecla este si acum Tuciu, dar nu stiu de ce, pentru ca fata nu il tradeaza. Tot in acel vis, erau niste porumbei albi, iar eu ma ascundeam sub o imensa "patura" facuta dintr-un material ce se foloseste drept acoperis, facut din smoala si nisip. Ciudat.
Tot de atunci, de la 4 ani, imi aduc aminte de cifrele 1 si 3 sau de momentele cand ma trezeam dormind sub pat pentru ca sora mea avea grija sa nu dorm pe moale in cate-o noapte. E valabila si reciproca, dar era un gest involuntar.
La gradinita, imi bateam un coleg, in drum spre casa, pentru ca nu il sufeream pur si simplu. Bineinteles ca mi-am primit si eu papara cand mama lui a venit intr-o seara sa ma parasca mamei mele.
Atunci se profileaza si primele amintiri cu un var ce mai venea pe la noi, cand bunicii lui plecau de acasa. Radeam mereu cu pofta, iar noaptea ne sculam sa mancam pasta de dinti. Stiu ca nu sunt singura care a avut aceasta "pasiune", asa ca nu mi-e rusine. Era un deliciu, mai ales daca avea aroma de caspune.
Imi mai amintesc gradinile pe care le strabateam sa ajung la gradinita, parleazele, stupii unui domn ruda cu noi, florile de Paste, mirosul drojdiilor de la cazanul cu tuica. Ahhh... Si cum sa uit de Dundu? Era un om trecut de cele ale normalului, cu niste replici pe care ni le repeta tuturor: "Duceti-va acasa ca vi s-a racit grisul/mamaliga" sau ne spunea niste poezioare cu ceasuri si rate pe care nu le mai tin minte. Oricum, fugeam de el cat ne tineau picioarele dupa ce ne mai incumetam sa facem glume pe seama lui. Si mai era o casa unde, cica, traia o batrana care rapea copii. Mmmdaaa... Ce povesti.
Cred ca tot pe la 4 anisori, am fost prima data cu colindul. Eu si sora mea, insotite de tatal nostru am inceput sa ne pitigaiem glascioarele pentru covrigi. Lumina verzuie si slaba, batranul care ne-a iesit in intampinare, umezeala aerului mi-au ramas impregnate in memorie.
Doamna Liza a fost prima educatoare, tare drastica, dar nemaipomenit deschizator de drumuri. Si ce buna si dulce era apa de la fantana de langa gradinita.
Mi-am adus aminte de un alt vis pe care l-am avut tot pe la acea varsta. Venise la gradinita un urs polar care ne urmarea. Eu, impreuna cu un unchi mai apropiat de varsta, am luat un topor si l-am sfasiat. Din el, au inceput sa iasa la iveala o gramada de fasii si panglici colorate. Ciudat, cum si in vis, pentru a regla momentele de frica, totul se transforma intr-un joc.
Ar mai fi, poate, si altele, dar cred ca acestea sunt printre primele si cele mai pregnante momente de care imi amintesc.

luni, 23 noiembrie 2009

Pentru tine... Iulie 19, 2006

Nu aveam ce face azi… Asa ca am luat o pensula si am inceput sa desenez peretii. Am trasat curbe, linii, culori vesele si pline de foc. Mai intai incet, sa conturez ceea ce avea sa fie o forma… cea mai minunata din lume. Apoi am prins curaj… avea sa iasa un desen pe placul meu. De fapt, i-as spune pictura vopsita din pastelurile sufletului meu. Asa mult am asteptat sa mai pictez din nou. O faceam adesea si mami se supara mereu pentru ca lasam peste tot urme de acuarela. Acum nu mai are cine sa ma dojeneasca… si cat as mai vrea sa o faca… sa ma imbufnez si mai tare si mai abitir sa-mi vina inspiratia… De fiecare data cand ating cu pensula peretele las o pata. O lacrima sau un zambet. Petele se aduna si inima incepe sa bata. Incurcaturi de fire de culoare… si dorul le tese cu maiestrie. Mai mari, mai mici, dare de argila muiata cu apa… Din aceastea am fost creati si acum cream si noi… Muzica ma ajuta… imi ajuta mainile sa invinga forta de frecare a asprimii peretelui si creez. Deseneaza cu mine… Parca nu-mi vine sa ma opresc. Pentru ca simt si atunci cand simt, nimic nu ma linisteste… Doar el… Varfurile pensulelor astern ceea ce mana mea le indica… au drumul lor pe albul prea imaculat. Adaug si ceva mov… sa fac bine unui prieten… De ce nu? Reci si calde, ispititoare si indiferente, pregatite cu tact sau la intamplare, nuantele spoiesc nestirea fara viata. Sa ma opreasca cineva! Sau nu! Mai bine sa continui… stiu ca va iesi ceva ce toata lumea va aprecia. Si cine stie sa inteleaga din manufactura mea, ma va intelege pe deplin. Am sarutat peretele… era rece… si in locul in care mi-am atins buzele de el a ramas o urma… nu de ruj … ci de balsam sau de gloss… e o urma de traire, pentru tine, cel ce vei critica “panza” mea… Nici macar nu mi-am pregatit fondul… l-am lasat cu toate semnele trecerii vremii… sa stie cel ce va vedea ca e autentic, ca e desenat cu inima… Nu cauta sa intelegi, cauta sa simti! Numai asa vei deslusi… numai asa vei fi in stare sa vezi ca nu e abstract… Copilul de demult a pictat viitorul meu prezent… O sa scriu NAMI in josul peretelui… poate langa usa… sa fiu sigura ca voi respira aer curat atunci cand imi va fi prea dor si cand pasiunea va fi prea mare… Mi-au cazut jos paletele de culoare… nu m-am suparat… mi-am asezat talpile in uleiuri si am imprimat pasii mei si pe podea… A trecut pe acolo iubirea care a pictat camera in culorile dragostei…

joi, 19 noiembrie 2009

Metrou, ceata

Si daca amalgamul de brobonele umede nu s-ar amesteca in lumina diminetii, cu galbenul frunzelor, dimineata ar fi prea seaca.
Da, a fost greva la metrou. Ei si ce? Ne-am descurcat. Unii au preferat sa se amestece cu altii in autobuze si sa parcurga o statie in 50 de minute, in timp ce altii au respirat in voie, la pas, secundele ce se scurgeau, inaintand, in detrimentul celor mai sus numiti. Frumos asa. Din pacate, constat ca, la ceas matinal, nu prea gasesti pas de om prin parcuri. Ici - colo, cate un tanar cu servieta sau vreun batran galopand pentru sanatate. Mi-am luat si eu ragazul catorva kilometri pe jos in plus fata de cei obisnuiti, ocolind ruta cu tramvaiul 16 pentru un respiro de la Casin pana in Pipera... Ce-i drept, altii ma depasesc cu un dublu de "nebunie", dar este bine si atat. In acest timp, de cascat ochii in stanga si in dreapta, am reusit sa scot "pusca" din "teaca" si sa scot cateva cadre in ceata si lumina calda a diminetii.
Azi am reluat rutina metroului. Mmm... Totusi, ca pentru oameni cu fixuri, intre Victoriei si Aviatorilor, am luat din nou la numarat frunzele, cainii si oamenii cu care ma vad zi de zi, pe bucatica de bulevard ce ni se cuvine. Un domn se uita insistent la mine la trecerea de pietoni. Dupa ce i-am iesit din raza de scanare, s-a intors dupa mine si a continuat sa ma priveasca prelung. Plecat pe campii nu parea. Suparator in astfel de momente este faptul ca te gandesti la cine stie ce "citat" scris in frunte de care tu nu ai habar. Sau la un guguloi in frunte pe care nu l-ai observat in oglinda, de dimineata? :)) Lasad gluma laoparte, cred ca nenea tanjea dupa tinerete. Il iertam. Doar de data asta.
Revenind, insa, la ceturile diminetii, multumesc toamnei acesteia care a staruit cu de toate in ograda noastra. Frumos a mai reusit sa se imbrace in aceste luni si mult ne-a mai facut cu ochiul ca o domnisoara "coapta". Sa-i sarutam deci, manusitele ei, carora le vom pune manusi in curand.
Aahh... de doua zile, observ ca incepe impodobirea copacilor. Casutele se pregatesc de targ, pe Aviatorilor. Unele chiar au fost pictate. Sper numai sa nu incep sa vad cum rasar chinezismele pe acolo. Ar fi pacat.
Vine decembrie, oameni bun? Ptiu... ce repede trecu anul...

marți, 10 noiembrie 2009

Parfumul invatarii

Da, e un miros al caietelor pe care nu il pot uita. Si nici pe al creionului rosu cu care liniam fiecare margine cu patratele sau spatii echidistante. Era putin acrisor. Si ce parfum avea septembrie, cand parca apropierea lui 15 incepea sa emane un iz de banci de scoala, de pantofiori noi, de sortulet albastru calcat si de batistuta pusa in buzunar de mama. Ce mare parea clasa, ce multi copiii, ce impopotonate unele capete de fetite cu funde mari in par.
Adoram sa am penarul plin, sa am cu ce sublinia si colora. Tineam mult la stiloul meu pe al carui capac scria "Lily", pe care l-am pierdut intr-o buna zi. Iar creionul galben Rottring era camaradul cel mai uzat, cel mai fericit sa se afle intre degetele mele.
Cartile in spate, caietele si penarul in fata. Un mar, doua pachete (senvisuri), linia sau chiar intreaga trusa de geometrie. Isi mai facea loc si o sticla cu apa. Echipamentul de sport intr-o plasa maaare. Acestea mai tarziu, cand deja aveam invatatoare, diriginta... Am inceput, insa, cu "ghiozdanelul", miniaturala gentuta in care, dimineata, mami punea mancarica pentru gradinita. Ne jucam cu "mari", "mici" si "patratele", construiam. Tremuram ca varga la fiecare Craciun, cand Mosul ma lua pe genunchiul lui.
De la 4 anisori am inceput sa explorez lumea, sa ii descopar invatamintele... Si eram mereu cu un pas inainte fata de sora mea (mai mare cu un an); ii rezolvam problemele la matematica. Kilometri zilnici prin gradini, peste parleaze, prin noroaie sau praf, prin iarba si flori, pe bucati de asfalt, prin zapezi cat mine de mari.
Si ce bataita am mancat pentru a putea scoate si eu din capsor primele ganduri asternute in caietul special de "compunere". Pana atunci, caietul cuprindea numai gandurile mamei, pe care le prezentam ca teme scrise de mine. Tin si acum minte ca atunci am luat primul 10 pe merit la acea materie, ca o lasasem pe invatatoarea mea cu gura cascata de povestioara mea cu norisorul si floricica ce vorbeau ca doi prieteni. Si prima pagina de caiet cu litera "a", o durere ingrozitoare de cap si incurajarile mamei, fata de masa alba, racoarea camerei.
Camasuta cu buline negre si volanase, fustita in carouri verzi si rosii, cutata, pantalonii rosii si helancuta de culoarea oului de rata, costumasul cu scene hawaieneze, sandalutele lacuite cu rosu si alb, cizmulitele pufoase roz cu negru, espadrilele albe cu bulinute colorate ca bombonelele... Si parfumul cartilor nou editate, al acuarelelor si al creioanelor frantuzesti...
Si mai e mirosul de lipie pe care o cumparam cu prietena mea, in orele de info la care chiuleam sau ne invoiam pentru diverse motive, mancata pe la colturi de scoala in liniste, daca nu dadea directorul de noi...
Sa nu uit de prezenta tatalui, mereu insotindu-ne pe unde plecam, mereu cu piciorul in prag, adorat de colegele de clasa, mandru cu fetitele lui. Cu el mergeam sa "ne incaltam de scoala"...
Ahh... ce efect au amintirile... si ce parfum are invatatura...

Cu metroul

Trezirea de dimineata: cu noaptea in cap neaparat, pentru ca e zi de lucru. Ciudat: parca cineva ar apasa asupra timpanelor tale si te simti ca si cand nu ai fi dormit deloc. Te intrebi de la ce o fi: oboseala, mancat prea multa ciocolata in seara anterioara, presiunea aerului prea puternica, prea mult stat in fata calculatorului sau o noapte prea agitata? Te dor una-alta: te-ai cam sucit azi-noapte in asternuturi. Te dezmeticesti cumva, mai faci o gluma cu alt "oropsit" la munca si pleci inspre metrou. Mare inghesuiala azi. Un copil urla regulat din 5 in 5 secunde, faci loc oamenilor si te afunzi cat mai in rarunchii multumii. Prima data te izbeste mirosul unui om caruia ai avut amabilitatea sa ii faci loc sa stea langa tine, dar e de groaza cand incepe sa gesticuleze a nemultumire, ca il mananca fata, capul si mai stiu eu ce. Pai normal, bre, daca pielea nu cunoaste atingerea delicata, parfumata a sapunului. Normal ca trage niste semnale de exclamare care pe tine te mananca. Iti vine sa te bagi cu nasul in puloverul doamnei din fata, dar rezisti: in curand vei iesi afara sa mirosi niste gaze de esapament, a caror prezenta abia daca o mai simti. Aerul e apasator, umed, greu. Totusi, e mai bine decat in forfota aceea unde telefoanele suna ca la centrala (dis de dimineata). Auzi: "Ce faci, f.?... Ce d...u vrei sa iti iau? Daca nu gasesc? Bine, f.!" Mai ai putin si izbugnesti de atata lipsa de bun simt, nu mai zici de incultura. O zaresti, in final, pe "insa" cu limbajul "fin". Da, un om ce munceste, cu fata imbatranita inainte de vreme, spoita in culori asortate cu bluza si pantalonii, cu aer dominant asupra celor 2 insotitoare ("Ce crezi, f., ca te mai angajezi? Iee... mai are putin si baga pixul in gura", "Da, mi-a zis sa ii iau tigari cu aroma si mentolate. Si daca nu are?"), dar cu o mare lipsa de...
Iesi afara.
Te urmareste povestea intortocheata a cartii pe care o citesti. E inca toamna!? Te miri ca noiembrie mai are frunze colorate dupa ger, zapada, ploi si alte cate au adus octombrie si septembrie. E mai bine asa oricum, chiar daca masinile urla si te gandesti la aerul de pe munte care iti curata, parca, traiectele, vinele, toata fiinta.
Da... si aici avem cazul fericit, cand nu auzi povesti cersetoare de bani, cand nu asculti manele, cand nu esti inghiontit sau calcat pe picioare, cand esti lasat sa iesi din metrou fara sa se urce disperarea pentru un loc pe tine. Lista poate continua si o stim cu totii. S-a scris un ghid al nesimtitului. Oare stie toata lumea de el?
Te enerveaza gandul ca la serviciu vei respira aer... conditionat, dar trece si asta.
Pana atunci... ziua buna!

miercuri, 4 noiembrie 2009

Broboanele toamnei

Cu fiece toamna, zaharul din fructe indulceste septembrie si octombrie. La fiecare culoare din copaci, se adauga mirosul acela de mere ionatane, rosii si zemoase.

Cand simt mirosul de gutui, acasa, ma apuca nostalgia. A trecut copilaria, dar ramane acel sentiment ce renaste in fiecare toamna. Incepe in crizanteme, in fumul frunzelor arse din gradini, in cosul cu fructe, in dovlecii de diferite nuante calde. Se termina cu inserarea, cand frigul te patrunde si il simti dupa ce musti cu pofta din fructele desfrunzirii.

Copiii merg la scoala si se intorc, alene, pe drum, facand popas la bancuta din urcus, la doamna ce le da apa si pere, la marginea de gard de unde mai fura un rod picat.

Iar mama are in pivnita de toate. Acolo e lumea conservelor, a parfumurilor, a caldurii umede...
In drum spre Peles se tes mere glazurate, covoare de pasteluri, incep sa creasca haine calduroase, bruma si zapada pe munti. Are de toate aceasta toamna. Mmm... si deja strugurii devin vin, chiar fiert.

Se intuneca prea repede, iar placinta cu mere abureste in cuptor. Cand ploua imbrobonat, e mai calda toamna. Cand e frig, parca nu iti vine sa iei la rost cu piciorul, frunzele cazute pe drum.

Toamna e in amintiri, in mirosul de cimbru cules, in lemnul greblei cu care scuturi gradina de ramasite.

E o calatorie de simturi, ca orice anotimp...

joi, 17 septembrie 2009

Pe nisipurile Deltei Dunarii

Nici nu stii unde incep si unde se termina nisipurile. Cateodata te enervezi pentru ca sub picioare nu simti ceva rigid, dar trece in lumina apusului sau a rasaritului.
Delta necesita timp si rabdare pentru a fi descoperita. Poate ca te astepti sa vezi mai mult spectacol, dar acolo natura isi face de cap si isi apara frumusetile.
Apa cat cuprinde, iar barca loveste valurile in plin, senzatia fiind ca a unei lovituri de o stanca. Soarele e aspru ca si viata pescarilor. Miroase a balta. Te-ai cam plictisi de atata stuf daca nu ai vana cate o pasare ce iti iese in cale, daca nu ai saluta alti "drumeti" ca si tine, daca nu ai da binete pescarului si nu i-ai dori sa aiba "fir intins". Si, totusi, linistea aceea nu te face sa te simti singur pentru ca nu e profunda si eterna.
Iti aloci putina importanta cand te afli la locul unde batrana Dunare imbratiseaza pe sora ei, Marea Neagra. Floricelele violet te inveselesc si te razgandesti ca totul e cam uscat prin Sfantu Gheorghe. Urmaresti un itinerariu al unei pasari, impregnat delicat pe nisipul fin.
A batut tare vantul intr-o seara. A doua zi avea sa ploua cu galeata. Totusi, nu a deranjat cu nimic. Dimpotriva, apa valatucita, pescarusii care zburau "pe loc", nisipul ce alerga cu tine dinamizau un pic preumblarea de la apus.
Atingerea prafului de siliciu e ca un asternut proaspat spalat si calcat, in care te retragi dupa o baie placuta. Iar locuitorii: fete brazdate, maini muncite, ochi veseli. Trudesc pentru masa de mai tarziu, pentru provizii de iarna. Le e simpla viata. Cum altfel ar putea sa fie?
Sulina, un pic mai "rasarita", se pierde si ea in trecut, pe stradute. Tresalta un pic pe faleza o viata oraseneasca, in rest... Trebuie neaparat sa le vezi pe doamnele ce taxeaza biletele in Far. Un geamantan vechi in spate, maini ce impletesc, un jilt inca puternic, o rochie cu guler brodat. Un cadru clasic de acum cateva zeci de ani. Si vorbeste, si vorbeste doamna cu bucle galbene, dar nu ii place deloc mandria femeilor din Sfantu' Gheorghe.
Atatea case parasite in Sfantu'. Dar ce sa mai faci cu o ramasita de barne, pe care chirpiciul inca o mai tine in picioare? Fauna domestica sta lenesa la soare, farul de paza. Oare care e mai vechi: el sau cimitirul ce-i tine de urat? Nu stim. Biserica ciudata are si ea batranetile ei.
Atatea barci, atatia pescari. Oare unde incap toate? Si cate povesti neauzite se adapostesc prin cotloanele acelor casute vopsite, primenite? Seara, tantarimea degusta. Se rezolva, nu-i bai. Ochi sa ai si auz fin sa patrunzi atatea taine.
Oamenii sunt obisnuiti cu turistii. Nu par curiosi, cum am mai vazut pe la sat. Unii isi mai veselsc ziua la carciuma de langa primarie. Femeile mai stau de vorba pe la poarta. Oricum, rarut vezi astfel de scene. Oamenii trebaluiesc pe acolo. Iar cand e de dus in vizita sau la biserica, scot camasa scrobita, cu guler alb si hainele cele mai bune. Dehhh... ca la tara.
Am uitat sa spun: au oamenii wi-fi. Eeii... ce zici? Dar viata tot grea, iar casele tot curate. Si Delta... verde, albastra.

luni, 31 august 2009

Pasaportul

Acum zambesc, dar...
Am un dar neobisnuit de a atrage ghinionul dupa mine, ca pe o jucarie legata bine cu sforicica. Asa ca, nu se putea sa realizez eu ceva fara a trece prin furcile caudine ale neprevazutului.
Pornesc eu dis de dimineata din Bucuresti inspre insoritul Ploiesti, cu gand sa-mi urmez frumos traseul Trezorerie - Inspectoratul de Politie pentru a depune actele de pasaport. Floare la ureche imi spun. Stai asa, ca nu-i asa! Bineinteles ca la capitolul "scoate bani din buzunar pentru a plati taxe" nu am nimic de suferit. Problema vine dupa.
Nenea de la tejgheluta se uita suspect la mine (mai, mai ca ma cred si eu infractor) si ma intreaba daca eu sunt sigur in fotografia de pe cartea de identitate. Ii spun ca, de curand, la vama, un domn care avea si el treaba cu mutrisoara mea din cartea de identitate, mi-a spus ca ma tradeaza "nasucul", asa ca i-am atras atentia asupra punctului de atractie al fetei mele. Tot la fel de circumspect ma intreaba daca am mai avut pasaport, dar sa ii spun sigur. "Am eu fata de pungas mai nenea?", imi zic in gand. Eehh... trecem la usa urmatoare, unde o doamna draguta incepe sa imi caute datele in calculator. Si acum sa avem rabdare...
Avem problem! Intre numele Ana si Maria, in sistemul mirific si bine pus la punct al politiei romane este un spatiu, iar pe cartea de identitate NU. (Stiam dom'le de problema, dar uitasem de ea.) "Hopaaa... Nu miroase a bine". Da doamna un telefon si de la capatul celalalt i se spune: avem nevoie de certificat de nastere pentru a face schimbarea in sistem. Ii spun doamnei ca vin din Bucuresti, ca nu am certificatul la mine si ca, pentru a fi mai usor, as putea sa ii trimit o copie scanata, atunci cand cineva mi-l va gasi. Doamna imi replica clar: "avem nevoie de original!" Lumea deja se cam invartea cu mine. In primul rand, nu stiam sigur unde mi-e certificatul (ori acasa in C, ori acasa in Bucuresti). Apoi, atata drum dus-intors, termenul de 13:30 pana la care trebuia sa ma intorc, procura in cazul in care nu aduceam "docomentul" la timp. Uhh... Dureri de cap. Sa mai spun ca pana inainte cu o zi, pasaportul se elibera in maxim 2 ore si incepand cu ziua in care m-am infatisat si eu la serviciul pasapoarte pentru prima data, termenul a devenit de 3 zile? Halal urgenta!!!
Totusi, ce sa fac? Imi spune doamna ce mijloace de transport sa iau si de unde si pune un pariu mai mult cu sine (eu eram deja pierduta) ca voi ajunge la timp inapoi.
Incepe maratonul: cauta pe strazi, intreaba lumea de unde se poate lua autobuz, de unde maxi - taxi, unde e gara / autogara, pune lumea pe jar sa imi caute certificatul, da explicatii la telefonul care suna intruna. Alergat, tanspirat, nervi, tensiune, planuit, intrebat, ratacit pe strazi. Cam asta am facut eu vreo 4 ore. La ora 13:43 m-am infatisat din nou la biroul cu pricina, dupa ce fusesem in Bucuresti si ma intorsesem din nou in Ploiesti, dupa ce alergasem ca apucata pe strazi (reusisem sa ma si ratacesc pe acolo si sa ma invart in cerc, chiar sa imi rup si tenisii din picioare :D). Noroc ca mi-au iesit in cale oameni ce m-au indrumat bine, ca certificatul a fost gasit si adus la gara, ca am avut harti la mine si ca sunt iute de picior. Altfel... Bineinteles ca era ditamai coada si nu m-a lasat nimeni sa intru (toata lumea statea acolo de mult timp). Nu se putea sa fie cel cu cornite asa negru, asa ca, o doamna care m-a recunoscut si stia despre ce e vorba, m-a bagat la "racoare", inaintea celorlalti. Inutil sa mai spun ca eram zburatacita ca o gaina, nadusita de numa-numa, rosie la fata ca un rac.
Cum am iesit in fotografie, Dumnezeu cu mila. Vedem maine. Sper sa ma recunoasca cei din aeroport. Daca nu, am sa le dau in cap cu acel amarat de spatiu in plus pentru care am patimit atatea.
In rest... voie buna si vine vacanta!!!

luni, 24 august 2009

Alegria

Ce este bucuria? Cum o traiesti?
Simti si tu ca zbori cand o melodie sau un spectacol iti umplu sufletul si fiinta cu acel tremur dulce? Nu ti-e teama ca vei pierde starea cand vei reveni in puhoiul lumii care duce spre metrou?
Cum te simti cand un copil iti zambeste cu ochi senini si-si intoarce capsorul, sorbindu-ti prezenta?
Simti ca nu-ti mai gasesti cuvintele cand el/ea iti spune "Te iubesc!"? Te afunzi printre norisori si picioarele parca nu mai ating pamantul. Adormi cu fiori si te trezesti la fel.
Dar cand primesti de la cineva ceva ce ti-ai dorit mult? O floare, o carte, un sarut iti lumineaza chipul, desi nu stii sa arati cat esti de multumit.
Dar lacrimile parintilor care te primesc acasa, cand le faci o surpriza si te infatisezi pe neasteptate la usa copilariei? Sau strangerea in brate a surorii, sfatul pe care ti-l cere prietenia sau, pur si simplu, o zi frumoasa cu frunze colorate si ceata, chiar una ploioasa, in care stai in casa si citesti...
Un compliment te face sa rosesti, o strangere de mana iti da incredere, prezenta celui drag iti umple ziua, un urcus pe munte iti da vointa. Uitam de durerea din suflet daca stim sa descoperim la fiece pas acea raza mangaietoare a bucuriei de a trai.
Ce lucruri marunte si cata valoare...

miercuri, 19 august 2009

Intamplare ciudata

Desi or sa fie multi care or sa rada, cel putin pentru amuzamentul lor am sa povestesc o intamplare care mie mi-a dat fiori.
Ca orice om, dupa o zi de munci intensive, m-am asezat sa dorm. Am inchis usa la camera mea (desi nu de tot) si mi-am inceput calatoria cu Mos Ene. Ma trezesc pe la 1 si un pic, auzind un fosnet in camera si parchetul trosnind incetisor. Zic, prima data, ca mi se pare, desi, privind inspre usa, vad ca aceasta e larg deschisa. Ma gandeam ca o fi fost din cauza curentului format, deoarece in camera cealalta lasasem geamul deschis. Poate au cazut niste haine si, cum se mai intampla, mai troznesc obiectele din lemn. Buun. Incerc sa adorm din nou, dar zgomotele de mai devreme revin, inlaturandu-mi indoiala ca as fi singura in camera. Imi fac curaj si deschid lumina: in 2 secunde, o pisica birmaneza, cafenie si mare traverseaza camera si se duce in camera pe unde intrase. Bineinteles ca inima mi-a luat-o razna. Ochii mi s-au indreptat la cartea de sub berna, aflata pe pat. (O sa revin asupra acestui detaliu.) Apoi, incercand sa fiu si eu barbata [da... ce mai vitejie :))], ma duc sa verific daca mata mea mea mai da vreun semn. Vazand ca nimic nu mai misca, inchid geamul si usa si ma duc din nou in pat. Cainii pe afara incep sa se vaite, un mieunat de pisica ce parea destul de indepartat incepe sa faca "scandal", se mai aud zgomote, dar nimic sa imi atraga atentia in mod deosebit.
Ma lupt sa adorm si ma gandesc sa citesc cateva randuri de carte, sa vina somnul mai repede. Ma opresc, totusi, zbarlindu-mi-se parul, la amintirea personajelor cartii, printre care si... motanul celui cu cornite. Trebuie sa spun ca acest motan al lui Bulgakov este unul destul de umanizat si de fidel statutului sau, negru si gras, indeplinind fapte din cele mai iesite din comun si sinistre. Unde mai pui ca, tot in ziua precedenta, cineva asemanase un motan dintr-o fotografie tot cu personajul cartii? Dupa rugaciunile de rigoare care reusesc sa ma linisteasca, adorm pana pe la ora 3:57, cand aud un mieunat suparat si gherute pe usa. Uhh... Imi dau seama ca inchisesem neastamparata in casa. Ezit sa ma duc sa o scot, dar ce sa faci cu pisica vaicarindu-se intruna? Nu tu somn, nu tu liniste. Ma avant cu un bat in mana (gasit pe la baie) spre camera cu pricina, deschid geamul, inchid usa si ma bag iar in pat. Aud incercarile pisicii mele, 3 la numar, de a iesi pe fereastra si ma cam apuca toate cele la gandul ca poate nu am deschis indeajuns de mult fereastra evadarii. Totusi, povestea ia sfarsit.
Bineinteles ca lumea ma ia acum cu "pis, pis, pis, te-am visat azi-noapte-n vis", cu "ce faci, pussy-cat?", cu "vreun motan prin casa, ceva?" si cate altele. Radeti dragii mei ca rad si eu, dar eu abia mi-am revenit dupa sperietura.

luni, 17 august 2009

Bucurestiul - o masina de ruine si de praf

Desi multi nu inteleg de ce, imi place Bucurestiul, asa plin de viata, mereu schimbator, colorat si cosmopolit. De bine sau de rau: aici se intampla mereu ceva. Cert e ca nu te plictisesti, ca ai in fiece zi o optiune pentru a nu te duce direct acasa.
Totusi, imi dau seama ca ma agat (in admiratia mea) de un trecut al acestui oras, cu acel farmec epocal, cand orasul incepea se se formeze la intretaierea de drumuri, ca orice targ. Ma agat de frumusetea pe care o avea acum cateva zeci de ani, cand totul capata contur, cand masini erau din loc in loc si urbea urca spre statutul de "mic Paris".
Incet, incet, insa, ma face sa deschid ochii mai bine o realitate pe care incerc sa o vad cu ochii cei mai buni. Zi de zi, gunoaie, praf, indolenta, nesimtire, oameni bagatori in/de seama, furturi si mizerie, scandaluri si lipsa de cultura convietuiesc si acapareaza acele aspiratii spre o lume civilizata, spre o lume cu un speficic local, neimportat in cele mai nereusite aspecte. Azi vedem ruine si cat as fi spus ca ador Centrul Vechi pentru ca, pe ici - pe acolo au mai rasarit cateva ziduri nou spoite si renovate, ma dezoleaza incetineala asta de "melc turbat" cu care muncitorii se sprijina in lopata si se mai odihnesc putintel.
Ce am reusit sa iau cu mine de pe stradute in sambata ce a trecut? Doar colb, inscriptii si desene pe pereti (unele nostalgice, altele cu subinteles, altele alandala, fara nicio legatura cu locul pe care au fost "pictate" cu simt de raspundere) care se extind ca un mucegai ce nu iarta nimic, firme colorate cu scrisul acela frumos (in bucle), culori vii si puternice ce se stivuiesc ca intr-un joc de tetris, pereti daramati, pamant ce naste de sub caldaramul ce a fost pana mai acum cativa ani (as fi vrut sa spun cateva zile, sa nu fie totul asa "dureros" pentru locuitorii orasului), manele, cioburi, ziduri daramate, nostalgici si bisnitari ai vremurilor inca neapuse pentru ei, oameni "fericiti" dupa aldamasul de dimineata, paznici tafnosi ca le calci teritoriul, figuri tuciurii care nu ar deranja daca nu ar fi... asa cum sunt.
Ce aratam noi turistului? Fosta taresa, paradoxal numita "La ruine", care acum este (cum altfel decat?) in ruine? Ii mai aratam ca se munceste pe ici pe colo, dar daca ar sti ei de cand?! Daca ar avea norocul sa nimereasca in aceste zile prin metroul de la Unirii, s-ar ineca si cu fumul ce planeaza nestigherit pe peron, fara o mica incercare a cuiva de a face ceva sa nu moara omul asteptand trenul subteran. Ii mai luam si rapidul de sub nas, lasandu-l fara cuvinte, pe peron, cu bagajele in mana, intrebandu-se "oare cu ce am gresit?" (sa explic: fara semnal, inainte de ora stabilita, rapidul pleaca in tromba, lasand cu buza umflata pe cei ce se pregateau sa urce in trenul de pe ruta Belgrad via Timisoara N, duminica seara, 16.08.09). Si ma rezum la doar cateva intamplari si observatii, din doua zile de umblat prin cateva unghere ale Bucurestiului.
Revenind, insa, la dragul meu Bucuresti, pe care nu incetez sa il admir pentru ca, da, are si locuri frumoase, mi-e greu sa vad cum se darama o lume care alta data purta denumiri ca Beraria Gambrinus, Gara Lipscani, strada Selari, Curtea Sticlarilor etc. O mai gasesc in documente de demult, in carti, in imagini pretioase. Si fac referire acum numai la Centrul ce a fost odata o mica bijuterie arhitecturala si sociala, pentru ca, daca ar fi sa ma indepartez pe la periferie, ar fi jalnic.
Si totusi, mai am speranta si inca iubesc trecutul ce a mai ramas din acest oras.

vineri, 14 august 2009

Culori si parfumuri

Simti deja izul tomnatec? Eu da. Imediat ce vine 6 august, diminetile se racoresc si mireasma anotimpului urmator imi imprejmuieste fiinta. Dar nu de asta vroiam sa ma agat, desi e frumos sa poti sa distingi parfumul unui inceput de culori.

Culorile ne insotesc si sunt atat de apropiate simtirilor noastre. "Ori e alba, ori e neagra?" te-ai trezit intreband adesea, ajungand de la culori la nonculori. Ai nevoie de certitudine, iar aceasta se completeaza la fel de bine cu increderea. Ai nevoie de un "verde", dar cineva te tine tot pe galben. E ceata si e gri insa, iar ochiului ii plac combinatiile clare, culorile sigure, nuantele limpezi.
"De n-ar mirosi asa de bine prezenta persoanei", te gandesti. Cand isi misca mainile, cand se apropie, particule mii se risipesc in aer tocmai pentru a te atrage intr-un joc pe care iti place sa il continui, fara a castiga. Te lasi infrant.

Doua imagini se repeta aproape zi de zi, in drumul meu spre serviciu, dar niciodata nu am reusit sa scot aparatul sa le imortalizez, desi indemnul este din ce in ce mai puternic. Prima este reprezentata de Calea Crangasi, scaldata in razele puternice ale soarelui care o fac sa arate ca un rau poleit, curgand alene, din niste ceturi cu nuante galbui. Cablurile puzderie, asezate in paralel cu drumul pe care masinile circula lenes la ceas de dimineata, sclipesc pe ici-colo, rupand ehilibrul laptos, batator la ochi. Cea de-a doua imagine este a domnului ce vinde trandafiri, pe marginea trotuarului, in Pipera. E un domn maruntel, ingrijit, care isi aranjeaza mereu trandafirii in culori de galben, rozaliu, alb (si poate ca mai sunt, dar nu le-am retinut) in ladita, facand buchetele, privind trecatorii, aruncand o vorba domnului care ii tine mai mereu companie. Nu stiu de ce nu am indraznit niciodata sa il iau ca amintire intr-o imagine. Cred ca respectul, privirea galesa pe care mi-o arunca de fiecare data cand trec pe langa dumnealui m-au oprit. Aceste imagini vor disparea odata cu vara, iar eu ma simt ca la semafor: pe rosu. Nu am voie sa trec dincolo, sa rup echilibrul acestor doua cadre.

Sunt sigura ca tuturor ni se intampla sa fim impresionati de un joc de culori, sa ne taram nasul dupa un parfum ce ne place si il distingem in fabrica de praf (si nu numai) a Bucurestiului. Se pare, insa, ca simtul femeilor de a lega evenimente, culori, aspecte, melodii cu parfumuri este uimitor si neinteles de "cealalta tabara".

Sunt aspecte ale vietii: fara ele, am pierde peste 80% din ceea ce stim.

luni, 10 august 2009

Daca am sti pentru cine sunt cuvintele...

Scriem, dar cati isi dau seama pentru cine sunt cuvintele cu care umplem paginile?

Daca te-ai pregati sa storci ca pe o rufa randurile ce ti se ivesc cu diferite ocazii in fata, ti-ai da seama cate lacrimi ai putea aduna... Sau cate bucurii. Si nu numai. Frumosul se naste mereu. Din pacate, el porneste prea adesea din tristete si dezamagire. Tu, cel ce ai fost nascut cu harul, scrii pentru asta: pentru a scoate "flori de mucegai", pentru a te descotorosi cat de putin de greutatea ce te apasa, pentru a arata si altora ca esti ca ei.

Iar intre toate astea, cel mai mult, iubirea e de vina cu ale ei asteptari lungi, pe care numai sufletele sensibile le iau in seama.

Puteai, candva, sa renunti fara a te mai agata de o speranta, dar ai gasit ceva pentru care chiar consideri ca merita sa lupti. E greu si rabdarea ta se perima. Mai dai o sansa, inca una... Pana cand? Nu stii. Esti prea indragostit de viata. Te superi, dar nu reusesti nimic asa. Apoi, te gandesti ca cel mai bine ar fi sa ai curajul sa incepi altceva. De la capat! Atunci ai putea scrie, cu inima usoara, cat de vesel e sa traiesti pe Pamant.

Dar cei pentru care sunt cuvintele, unde sunt? La masa, la birou, in vacanta, cu familia, cu altcineva... Ei nu stiu cate framantari, cate cuvinte sterse si cautate prin amintiri li se scriu.

Asa e lumea. De-am putea fi cu totii la fel...

Si, totusi, nu ar aprecia nimeni.

vineri, 7 august 2009

Luni insirate

Nici nu stim cand s-a intamplat totul. Privim in urma, daca avem la ce. Uneori, fotografii se desprind cu tot cu amintiri, iscand un gust amar, care alteori devine dulce. "A trecut", ne spunem, dar nu vom uita. Si totusi, cand s-a intamplat totul? Acum pare ca a trecut repede, dar luat luna cu luna in parte, mecanismul a evoluat cu o molociune care ne-a framantat, care ne-a tensionat, care ne-a facut sa desfacem firul in patru. Sunt zilele noastre pe care le-am trecut prin mestesugul mainilor, al sufletului si al ratiunii. E liniste, dar pana cand? Pana cand ceva ne va izbi din nou si ne va readuce cu mintea atintita in gol. Vom cauta atunci raspuns, motive, vom plange (in noi sau in afara) si vom reconstrui simtirea. Totul, din iubire.

Ploua aseara si vantul facea rotocoale de praf pe strazi. Ma indreptam, ignorand cerul greu, plin de picuri gata sa inunde strazile, spre un loc. A tinut cu mine si de data asta, natura. Suntem manati de niste forte pe care, uneori, nu le simtim parte din noi. Totusi, avem un scop care ne mentine pe o linie ("de plutire"?).

Si mergem sa nu stam pe loc. Ne place viata. Este un zambet pentru care traim. Al oricui.

duminică, 2 august 2009

Jurnal de Bulgaria

Imi incep postarea prin urmatoarele cuvinte: un pic de Bulgaria nu strica nimanui pentru a vedea cu ce e mai frumoasa tara noastra. Nefiind in intentia mea sa fiu carcotasa ci doar sincera, am sa descriu un pic din ceea ce am vazut eu in aceasta tarisoara de la sud de Romania.

Totata lumea stie ca trecerea in Bulgaria se face pe un pod, insa nu stiu daca aceasta a observat si ca, pe partea romaneasca, becurile sunt in intregime sparte, pe cand, pe partea bulgareasca sunt neatinse. De cum intri, iti dai seama ca bulgarii au drumuri mai bune ca ale noastre la care inca se lucreaza, dar stiu oamenii sa isi faca primirea cu ceva neted sub roti. Mai incolo, prima impresie se rastoarna, atunci cand incepi sa te zgaltai bine de tot, pe strazile peticite. Te lovesti de o "arhitectura" lipsita de personalitate, comunista, pestrita, invechita, compusa din blocuri mult mai inalte de cum gasim prin tara si case din caramida, netencuite pe afara, de o culoare caramiziu-cenusie, care arata ca dupa un bombardament. Pentru a ajunge la destinatia noastra, Sunny Beach, traversam un peisaj deluros, plin de verdeata, de o frumusete linistitoare, in care te rasfeti cu privirea. Totusi, te intrebi unde e lumea din Bulgaria. Sa treci prin localitati (de altfel, atat de rare) si sa nu vezi tipenie de om e cam ciudat. Afli ca mafia imobiliara este in floare acolo, de aceea, cand ajungi in statiuni, te intampina o mare gramada de cladiri construite si nefolosite. Mai afli, dupa ce vezi la porti fotografii ale raposatilor, ca e un obicei ca, dupa moarte, fotografia celui ce nu mai este, sa sada pe veci postata in poarta, un obicei, de altfel, si al altor popoare balcanice.

De ce te mai lovesti? O nepasare a conducatorilor bulgari (despre care citisem ca isi iau carnetele de conducere, in procentaj destul de mare, in mod "necurat"), care se asteapta sa faci tu, cetatean strain, tot posibilul sa scapi din calea "piezei rele". Pentru a fi mai explicita, trece nenea cu "motoreta", in acelasi sens de mers cu noi si, daca nu incetineam noi, nu se alegea el cu o intalnire cu tirul din fata noastra? Exemplele sunt multiple si toata "gasca" de conducatori auto romani au semnalat problema. De retinut!!!

Ajungem in Sunny Beach. Parca ma simt in Las Vegas-ul bulgaresc, plin ochi cu hoteluri si restaurante: zeci, sute. Ai zice ca toata populatia Terrei poate intra acolo. De unde, in apartamentele construite aiurea, nu vedeai tipenie, in statiune se schimba situatia. Stradute inguste, cu masini parcate de o parte si de alta, cu dublu sens, dar la care astepti sa intri pe singurul sens ramas disponibil; culori de toate soiurile, o grandomanie exagerata si un fel de turnulete "gypsi" ce caracterizeaza hotelurile; lipsa de indicatoare; turisti din plin. Hotelul nostru este de 5 stele. Te-ai astepta sa fie "WOW", dar cine a mai fost in Bulgaria iti poate spune ca 5 stele se preteaza la 3 stele, cu adaosul ca este "all inclusive". Bineinteles ca mancarea iti da peste cap digestia daca nu decizi din timp sa treci pe vegetale sau sa mananci la alt restaurant. Ca tot holul este aurit, nu mai spui nimic, dar cand scrie ca te poti caza la ora 14 si nu poti decat peste inca o ora, nu prea iti convine. Treci peste asta daca ai o camera frumoasa, draguta, in aripa renovata (noroc ca nu am stat in partea veche a hotelului). Programul de masa se termina cu 10 minute inainte de "ora oficiala", asa ca, daca te duci sa bei o cafea, automatul este blocat. Cu putin noroc si cu ochi dulci, poti obtine "invoire" pentru o "zeama cu gust de ness", intinsa pana la apa chioara, de o Cola cu gust de Pepsi lungit pana aproape nu mai are gust si tot asa.

Eehh... pana aici fu totul cam trist. De la plaja, insa, se cam schimba situatia. Umbrelute verzi si albe, sezlonguri cu 7 leva, nisip curat, apa transparenta, lume mai civilizata. Sunt din plin optiuni de distractie: parasailing, catamaran, ski jeturi, banana si tot felul de alte "zapaceli". Pe plaja nu se intra cu porumb fiert, namol sau mai stiu eu ce zgabloante facute din podoabele nisipului. Daca nu ai norocul sa vezi un "cauciuc" folosit prin apa sau mai stiu eu ce alte materii plutitoare, te incanta ca apa este mai albastra/verde si mai curata decat la noi.

Pentru viata de noapte, ai optiuni din plin. O plimbare prin bazar te poate delecta si iti poate da o carte de vizita. Mai sunt cluburile cu muzica de toate felurile si restaurantele unde se canta live. Revenind, insa, la bazar, am sa fac o insiruire cu ceea ce poti descoperi pe acolo: suc la dozator (ooo, ce amintiri din copilarie), inghetata delicioasa vanduta cu gramaj, telefoane publice ("sunny tel") cu tarife foarte bune pentru a suna acasa, domni cu maimute sau serpi care te imbie la fotografii, cotomedii moderne care te intorc pe toate partile sau te fac sa traiesti senzatii 3 D, plimbari intr-un fel de risca cu muzica ce face bum-bum, un fel de triciclete electrice, pizza imensa, marfa de bazar mai mult sau mai putin kitschoasa, oameni ce te imbie sa intri in restaurantul lor, tricouri cu inscriptii care mai de care mai neobisnuite, tigari de toate natiile si alte de-ale gurii.

Daca alegi sa iesi in club si daca ai fustita, asteapta-te ca niste arabi sa vina sa iti faca avansuri, daca nu, distreaza-te cu germanii si fii multumit de promptitudinea si grija chelnerului de a fi servit. Muzica satisface pe toata lumea si se danseaza la greu. Ca sa mananci niste fructe de mare gatite bine, poti da o fuga cu masina la Nessebar. Daca ai chef de karting, in 5 minute te asteapta adrenalina.

Nu prea stii cu ce gust sa pleci acolo, dar, daca ai umblat si prin alte locuri, sigur vei spune ca avantajul lor comparativ cu Romania consta doar in faptul ca stiu sa atraga turisti prin publicitate si distractie, prin serviciul "all inclusive", prin curatenia plajei si a marii, prin preturi accesibile (daca nu vorbim de masaj, spa sau alte rasfaturi care sunt mai scumpe decat la noi, chiar la dublu pret). Iar daca iti e dor de romani, ii vei gasi la orice pas. Totusi, Balcic sau Nisipurile de Aur par a sta mai bine decat Sunny Beach.

Si ce mai au bulgarii si nu avem noi: un post de televiziune, Info Bulgaria, cu oferta turistica a Bulgariei. Gestul conteaza: prezentarile si reportajele au acelasi iz comunist si inapoiat, dar sunt informative. Cat despre preturile din hypermarket: raiul dulciurilor ieftine si bune.

Cam asta a fost impresia mea. Sunt sigura ca vor fi oameni care ma vor contrazice, persoane care imi vor da dreptate. Totusi, e o chestie de gusturi.

joi, 23 iulie 2009

Tablou - Gri galbui si o silueta neagra

Ea... o rochie neagra, o faptura mica pe o intindere de nisip. Un semn din nastere... care ii spune ca va trebui sa gaseasca pe cineva la fel. Parul, in vant, cu tot cu ganduri. O liniste ce vine de undeva din interior si care o face sa tremure. O melodie ce ii rasuna de undeva din amintiri si o mana ce ii mangaie pielea, cu moliciune, gasita undeva in simtirile din seara trecuta. O asteptare lunga si multa rabdare, ca si pentru firele de nisip ce ii incalzesc talpile. Inserare fara culori si jocul piciorului ei cu fiecare val. O silueta pe un gri molcom, cu nuante galbui. Doar cerul, marea, nisipul si ea: o pace.
Trece cu varfurile degetelor pe intinderea umarului si se infioara: e asa cum l-ar descoperi "el", rotund si fin. Iar valurile: ce zgomot fac, cum se agita, cum se involbureaza. Parca si pe ele le mangaie o atingere care le face sa se cutremure de placere. Suflarea ei si-a recapatat linistea dupa momentul cand isi imagina ca mainile ei sunt ale lui.
Se lasa negura... totul devine nedeslusit. Ea ramane dainuind.
Nisipul va avea alte forme in ziua urmatoare, ea se va trezi zglobie si ii va lua mana intr-a ei.

miercuri, 8 iulie 2009

Tango

Petale rosii... Ca si buzele ei. Si-ar plimba degetele peste gura ei, ar alunga lumina ce se joaca cu indrazneala pe obrajii ei. E gelos pe firele acelea de soare ale apusului ce reusesc sa ii atinga trupul. Ar patrunde cu dintii dincolo de acele buze de maci. Dar... Paseste spre ea si o prinde cu o mana, o apropie dintr-o miscare brusca si ii impietreste privirea. Ochii lui coboara ca o mangaiere pana in talpi, devorand mental tot ce vede. Nu, nu se aude muzica. O creeaza el pentru ea si pentru un dans. Isi apropie obrazul de al ei si ii simte parfumul pielii: nu de flori, nu de miresme inventate, ci al ei. Danseaza amandoi in liniste. Ai putea auzi doar pulsul ce tine ritmul, oscilat de dorinta celor doi. E o dorinta ce ramane in gesturi sigure, in priviri ce se intalnesc si se alunga cu o voita nepasare. Isi fac vant cu palmele, respingandu-se ca doi magneti... fac pasi unduitori inapoi si se pierd, un timp, unul pe altul. Zambesc. Revin in imbratisarea in care doua inimi bat nestavilit si muschii se incordeaza cu fiecare unduire. Nu e nevoie de un trandafir: ea este spini si petale. Doua siluete ce nu tin cont de inserare. Reinventeaza miscarile, se aprind odata cu nuantele aurite ce patrund pe fereastra.
Se opresc cand nu mai aud muzica impreuna. Ceva nu se mai potriveste in dansul lor. Pasiunea lor nu se va implini niciodata.

marți, 7 iulie 2009

Masini pe strazi...


Acum sunt zile fierbinti, cu racoare la parter. Cu 6 luni in urma erau zile reci cu aer cald in acelasi loc. Duminica priveam pe fereastra masinii floarea soarelui, iar curentul ce se facea in mersul pe sosea, intrand navalnic in masina, imi spulbera parul. Era cald tare, iar gandurile se valatuceau cu norii de pe cer, chemand apusul si un glas aflat la locul lui. Ceva nu se potrivea in peisaj... Chiar eu. Pur si simplu mi-as fi dorit ceva in plus, iar atunci totul ar fi fost complet. Razele ma mangaiau si ma faceau sa tanjesc dupa zilele de copil.

De cate ori as alerga desculta, sa simt orice senzatie direct in talpa, sa simt ca traiesc. De cate ori as striga doar pentru mine si cer... De cate ori as spune, racnind, intregii lumi care nu ma aude, ca visez, ca sunt om, ca gresesc, ca ma intristez, ca doresc, ca ma avant, ca ascult si ador, ca ma retrag tiptil, ca vreau, ca zambesc, ca ma joc, ca... iubesc.

E vara. Rochite inflorate, culori, spice, inghetata, seri prelungite: le incercam pe toate. Si ne prelingem pe strazi cu o lene placuta, cand tumultul zilei incepe sa se stinga si pe umar ni se aseaza o mana delicata.
As merge pe strazi sa cunosc intreaga lume. Sa nu am altceva de facut decat sa aflu drumurile, oamenii, locurile. As lua cu mine doar zambete si povesti frumoase, le-as trece prin filtre, prin lentile si vizor, le-as oferi din mine o particica si apoi le-as traduce in limbajul tuturor.

Vreau sa ma ploua. Radeam cu gura pana la urechi cand m-am trezit pur si simplu sub o ploaie strasnica. Radeam pentru ca iubeam ploaia si inca...

As vrea sa-l fi vazut pe Van Gogh pictand cu pasiune aspectele de la tara: muncitori, tarani, floarea soarelui, mineri, campuri, munca asidua. As vrea ca pasiunea lui sa fie in fiecare suflet de pe Pamant: pasiunea pentru viata, pentru iubire, pentru ceea ce este simplu, pentru creatie.

E al naibii de cald, dar in parc e liniste. Trec copii, zambind sau privind mirati, alergand pe alei. E verde banca si verde e si iarba. Masinile trec. De data asta, eu stau. Imi las in grija lor acele ganduri ce nu sunt pentru timpul liber si astept sa se lase seara...