marți, 23 septembrie 2008

Conversatie

Tu vrei zambetul pe buze
si in lume numai muze?
Tu vrei inima naiva
cand de doruri este plina?

marți, 16 septembrie 2008

Zi de toamna

O umbrela si-o fiinta,
Vantul tare-n staruinta,
Printre pletele-i rebele
Zburd-alaturi pe sosele.

Este frig si frigu-i place
Cum in fata ei se sparge.
Plou-aiurea picuri trecatori...
E chiar una dintre muritori.

Alb din nori si alb din ea
Sunete ce isc-o stea,
Stari in fantezii prelinse,
Ganduri peste tot intinse
Curg din frunze-aievea prinse.

Este toamna si-i e drag
Ca o ploaie in sirag
I-a inconjurat faptura
Fara sa-i atinga gura.

Nu vrea ca neprihanit
Sa ramana un sarut dorit.
Nu vrea ca din ceturi reci
Sa-si ia tremurul pe veci.
[Nami, 15 septembrie 2008] - neterminata

marți, 2 septembrie 2008

Jurnal de Bucovina...


Era un gand frumos al meu sa vizitez Bucovina, dar nu avusesem inca incotro sa apuc. La un moment dat, vorbele mele care se tanguiau de-un dor de duca si-au gasit cartea in care sa se astearna. Un “nu” politicos a devenit in scurt timp un “da” categoric si asa mi-am semnat eu biletul catre Bucovina.

Din acel moment, ochii mei au zambit altfel. Intr-o saptamana am rezolvat tot si sambata dimineata tineam in mana tichetul cu loc la acceleratul de Buzau. De acolo, aveam sa pornim inspre tara de basm cu masina. Dupa ore de drum, pasul Mestecanis parea ca n-ar vrea sa ne lase sa scapam din labirintul sovaielnic si intunecat al sau. Dincolo de el, insa, aerul se schimba si muntii se conturau ca in amintirile dragi din Apuseni, chemandu-ne sa coboram. Si ne-am lasat purtati. Preocupata sa prind din zbor franturi din viata localnicilor, m-am pomenit uimita din cale-afara de casutele de poveste din satul cu sosea de aur, brodate cu mare dibacie, mici ca pentru niste oameni pe masura mea. Si ma miram ca acei oameni care se iveau de ici, de colo, nu sunt piticii Albei ca Zapada. Inaintand, muntii se pravaleau in calea noastra din ce in ce mai inalti si primitori. Am adunat o mare de pagini ilustrate pana cand inserarea ne-a rasturnat in depresiunea Dornelor.

Trei oameni si o pisica ne-au iesit in intampinare cu acel calm vesel al oamenilor de acolo. Mi-am luat in primire papucii pregatiti conform traditiei casei si deja ma simteam ca acasa. Dupa o scurta plimbare in parcul prafuit am poposit la “Bomba”, un loc mult prea iesit din tipare pentru mine, dar care mi-a mai incalzit racoarea  inserarii cu un ceai cald. Si fumul de tigara se grabea spre fereastra deschisa, iar oamenii tot molcomi.

M-am trezit devreme a doua zi si am zbughit-o in bucatarie. Povestind cu bunica, am aflat ca ma aflam in casa unor profesori, ceea ce mi-a dat un sentiment placut si mi-a confirmat ca in lumea asta, Dumnezeu mi-a croit un drum plin de oameni simpli si frumosi. In timp ce vinetele se coceau in ritmul vietii de acolo, cuvintele se prindeau la joc si incepeam sa imi cunosc “batranii” pe care viata mi-i daruise pentru cateva zile. Imi aduceam aminte de diminetile de sfarsit de saptamana, cand neastamparul imi indrepta pasii spre bucatarie, unde mami isi bea cafeaua. De la fereastra admiram florile de pe alee  si povesteam cu nesat.

Desi aveam picuri de ploaie deasupra umbrelelor, eu si prietena mea ne-am pornit pe carari, admirand fiecare firicel de iarba care ni se indoia sub talpa. “Drumul Tatarilor” urca prin padure, iar de-o parte si de alta pensiunile noi sfidau orasul invechit. Am urcat si noi acel drum, cu aerul izbindu-se in piept. Padurea de aici era intunecata, asa cum ii era si numele. Iar muschiul se ridica cu firisoare fragede rasfrante in stelute verzi, in palcuri ce deveneau covoare naturale. Mirosul dulceag de conifere ma invita sa gust cu pofta acele trunchiuri din care rasina izvora, spre incantarea mea, cu un parfum tamaios. Si iar amintirea... Siropul din mugururi si conuri de brad pe care il gustaream mai mult ca pe un desert decat ca pe un medicament staruia in papilele mele gustative exaltate. Bineinteles ca nu mi-a scapat zmeurisul si, desi ma temeam sa nu dau ochii cu ursul, a meritat sa gust boabele pline de ploaia Lui Dumnezeu. M-am lasat vrajita de un palc de cai de la o cabana si un nobil negru cu stea alba in frunte si-a intins botul moale catre mine. Cu teama, dar si cu un zambet ascuns, ne-am mangaiat reciproc cu gingasie. Restul a fost tacere. La intoarcere, aveam sa sui gardul si sa fur fructe. Nu mai facusem asta de cand eram un Neghinita. 

Dupa ce m-am ametit grozav pe puntea de lemn ce traversa Bistrita, am urcat la Izvorul Bizom. Roscatiul apei lua foc si ma chema s-o incerc. Mmm... Gustul era putin ciudat, de fier, dar bun si dulce, ca doar la izvor se imbata omul cel mai frumos. Partia era in hibernare, parcul darapanat. Am zambit copilului cu ochi albastri, am admirat micsunelele si felinarele si am trecut podul spre casele cu balcoane inflorite. Ne-am intors acasa cu un brat de amandine si am tras pe dreapta in cearsafurile creponate. Televizorul era deschis ca  pentru rasfat, iar in maini aveam cartea unei foste eleve a bunicului. Afara turna cu galeata, dar mie imi era asa bine sub plapumioara. Am adormit si eu, ca si prietena mea, nereusind sa citesc decat cateva pagini cam aiurite. 

A doua zi aveam sa schimb macazul catre Suceava impreuna cu matusa Cornelia, o doamna de o finete aparte, cu un bun gust si un rafinament dupa care tanjeam. Dimineata a fost racoroasa de-a binelea si aburii, ca gulerele in jurul muntilor, nu erau deloc sfiosi. Mai-mai credeam ca vine iarna! Norii erau densi, grei de atatea ganduri nerostite. Primul tren, spre Dornisoara, era din alta poveste.

Ajunsa in orasul cetate, m-am plimbat pe unde am stiut eu mai bine, dar tot ce asteptam era intalnirea cu cei doi nebuni frumosi. Un pitic - eu, un urias si inca un var, sa iasa trei. Am suit zidurile cetatii cu un curaj pe care nici nu mi-l banuiam in timp ce uriasul imi insira povestioare fanteziste cu domnitele lui Stefan. Au urmat un shake,  multe baloane de sapun, sarituri pe topoganele gonflabile, o bataie cu apa la fantana arteziana si prajituri cu frisca, dar eu savuram totul ca pe o ciocolata cu crema de menta.

Suceava isi pierde din personalitate, mamicile sunt tinere, oamenii asculta muzica populara la volum maxim, lumea e credincioasa si mai linistita. Cam asa mi-a ramas in minte oraselul acela plin de manastiri.

La intoarcerea in Vatra Dornei, desi inca pe un norisor de incantare, m-am dezmeticit cand am zarit numele bunicului in cartea de onoare a orasului. Era om de vaza in cultura orasului, asa ca am putut vizita si sala de oglinzi a primariei, o splendoare acum apusa. Si uite asa mi-am insusit un mare drag de bunici, de felul in care traiau simplu, de grijile lor, de mandriile si povestile lor din viata. Cat se poate de repede am plecat spre cabana Zugreni. O alta punte de lemn si ne-am lasat in grija soarelui si a vantului, uimiti de atata verde. Iar vantul suiera pe la urechile mele ca si cand ar fi fost viscol. M-am asezat pe spate cand lemnele au inceput sa sfaraie si am inceput sa privesc norii. Spre seara am urcat Chirilul pentru a ajunge la manastirea Rarau si linistea m-a coplesit. Mai aveam o zi.

Nu mai urcasem demult pe munte si, cu fiecare suflu in urcusul Raraului, luam cu mine aburii diminetii, racoarea si razele timide de soare. Cand am ajuns in varf, totul se desprindea in jurul nostru ca dintr-o floare cu petale coapte, noi fiind centrul... centrul lumii. Piatra Soimului m-a dus aproape de prapastie si mi-a trasat linii stancoase, m-a indemnat sa o strabat fara teama, desi ramasesem pironita de uimire. O uimire de frumusete si de frica ce ma lua la gandul unei prabusiri. Ciudat e ca aveam senzatia ca, daca as fi cazut, nu as suferit, ci as fi fost doar o pasare libera. Am trimis cate un gand tuturor celor dragi mie si le-am dedicat cate un moment din cele ce treceau pe sub bolta cu nori. Sa urci Pietrele Doamnei nu mai inseamna nimic pe langa inegalabilul pe care il cuprinzi cu ochii de acolo, de sus. Si acolo prinzi curaj. Te vrei o viata cu capul in nori si sa alergi cu lichidul rosu al vietii tale, vrei sa te cufunzi in nori si sa simti cum iti ingheata trupul, vrei mai mult. Te gandesti cate mai ai de vazut, cate mai ai de incercat in viata. Si vrei sa imparti din bucuria aceea ce se revarsa tuturor. Nu mai conteaza incercarile. Simti o imensitate si esti prieten cu toata lumea. Apusul a soptit unui vis rasturnat pe bancile de la cabana ca se va reintoarce acolo.

Si uite-asa a fost in Bucovina, iar de-ar fi sa rezum as face-o cu aceste versuri care au urmat acelor zile:

“ Trupul tau cu gust de miere
Lumineaza-n incapere,
Palma mea in rugaciune
Peste sanii tai apune. “